La 85 de ani, spiritul marelui Florin Piersic pare tot mai tânăr și mai șugubăț. A rămas același munte de om, cu fire de păr alb în chica de dac cuceritor, precum vârfurile din Kilimanjaro troienite de o zăpadă imaculată. Nu știu de ce, dar mereu l-am iubit pe omul ăsta ca pe tatăl meu! Ne-am intersectat în privat de 2-3 ori, dar n-a fost să fie contextul să devenim măcar amici, darămite prieteni. Aș fi fost atât de onorat... Și cred că acest sentiment incredibil îl au majoritatea românilor. Ni-l dorim și ca bunic, și ca părinte, și ca soț, și ca pretendentul la mâna fiicei favorite, și ca iubit, și ca erou... Pentru că Florinel, pe lângă talentul versatil, uluitor, are acea dulceață care-l face unic... Mai mult, pentru mulți dintre noi, Florin Piersic este întruparea acelei Românii pe care o pierdem zi de zi, compromis cu compromis. România civilizată, veselă, tradițională, iubitoare de cultură, mândră! România care își creștea cu grijă valorile, nu le devora cu nesaț. O spun cu amărăciune în suflet, la acest capitol comuniștii ne-au predat adevărate lecții! Așa cum rezistă Piersic, în căbănuța lui mică de cedru, de pe dealurile Feleacului, la fel și noi încercăm să rezistăm asaltului prostiei, ignoranței, tupeului nesimțit, farsorilor, hoților (nu vă mai traduc, știți bine ce specimene politice ne conduc de 30 de ani!), asediului tuturor Șoșocilor și Șoșoacelor, accidente ale istoriei apărute sumbru peste noapte... Iar eu când nu mai pot să rezist și mă apucă sila de tot și de toate, am leacul perfect: îmi pun un film cu dragul de Florin. Nici nu știu uneori pe cine să aleg... Poate pe rebelul, dar fermecătorul Mărgelatu... Doamne, cum ar fi, ca-n buna tradiţie americană, să-l mai vedem pe Mărgelatu la 85 de ani, într-un block-buster care ar încheia apoteotic seria. Sau mai bine pe inocentul Harap Alb... Sau poate Tase din „Ciulinii Bărăganului“... Fiorosul Anghel Șaptecai... Tatăl plin de regrete din „Străini în noapte“... Flușturaticul profund Tit Liviu Hențea din capodopera lui Everac, „Un fluture pe lampă“... Nevăzătorul Sabinus din blockbusterul „Columna“... Prințul Mîșkin din „Idiotul“... Sau incredibilul Lennie din „Oameni și șoareci“... Sau poate recitatorul-nepereche care îți transformă sentimentele în lacrimi când incantează „Rugă pentru părinți“ sau „Doamne, dacă-mi ești prieten...“, minunăția lui Spiridon Popescu...
Și apropo de „Străini“, acum câțiva ani nu reușeam deloc să văd piesa. Nu se mai găseau bilete cu luni înainte sau se mai amâna reprezentația pe nepusă masă, dar cel mai frustrant era că, nu știu de ce, Piersic și Medeea Marinescu ocoleau cu obstinație Bucureștiul. O explicație poate să fie că, mereu, Florin a urmărit în viață frumosul, și nu banul. Până la urmă, am tot pândit-o, am tot pândit-o și la prima reprezentație m-am dus... cu trenul... la Timișoara... Pentru că eu îl iubesc pe Piersic!
Ultima dată l-am văzut live pe falnicul bucovinean la Buzău... Era un recital-remember al întregii cariere, de vreo 3 ore, „Florin Piersic Pur și simplu“. Am avut noroc și am prins bilete în primul rând. Florinel, din când în când, mai cobora prin sală și glumea ardelenește cu publicul. Poante care, pur și simplu, te leșinau de râs! Spre finalul reprezentației termină un scheci și brusc mă privește fix. Am înlemnit... Chiar m-o fi recunoscut, nu pot să cred că am norocul ăsta. Îmi bătea inima în ritm de colibri... Florin Piersic coboară alene de pe scenă, vine direct la mine și mă privește scrutător cu ochii aceia magnetici: „Măi, ciocoflendere, ce cauți aici, măi? S-o terminat fotbalul la noi? Ai venit până aici, pentru mine?“ Am îngăimat ceva de genul: „Da, nea Florine“ Și atunci a făcut un gest pe care n-o să-l uit câte zile oi avea: și-a lipit fruntea de a mea 2-3 secunde, m-a mai privit o dată lung și și-a continuat recitalul. A fost... A fost atât de emoționant... Pentru că, în esență, ăsta e Florin. Un iubitor de oameni!
A cui e cetatea? A lui Ștefan cel Mare! A cui e dumbrava? A lui Ștefan cel Mare! A cui e fântâna? A lui Ștefan cel Mare!
A cui e cărarea? A lui Ștefan cel Mare!
Al cui e talentul? Al lui Piersic cel Mare! A cui e dulceața? A lui Piersic cel Mare! A cui e mândria? A lui Piersic cel Mare! Ai cui sunt românii? Ai lui Piersic cel Mare!