Aveam vreo 15 ani jumate și, împreună cu mama, am venit la o preselecție la București, la TVR, pentru un concurs de talente. Mii de copii alături de noi și parcă atât de puține șanse, astfel că mama a hotărât să pună mâna pe telefon și să caute numele Kerestely, să sune și să-l roage pe maestrul să mă vadă.

Zis și făcut! Am intrat la nea Joly în studio, am dat audiție, am cântat o piesă de-a lui, iar el a spus că e foarte prins cu activități ca să se poată ocupa de mine, astfel că a dat un telefon. Nu am știut cui, ne-a dat o adresă și am plecat într-acolo.

Când am ajuns, parcă văd și acum casa, era somptuoasă în viziunea mea, ne-a deschis ușa o doamnă, iar în salon l-am găsit pe cel care avea să-mi ghideze pașii ani buni la început de drum, maestrul George Grigoriu, un boier al muzicii, un compozitor de geniu, cu formidabile creații, cu activitate intensă, cu varietate componistică, cu șlagăre, cu muzică de film și poate cel mai important descoperitor de talente al României înainte de Revoluție.

Da, am fost ultimul său elev care a ajuns celebru! Am făcut vreo doi ani și jumătate naveta de la Turda la București, la fiecare final de săptămână, pentru a face ore împreună. M-a învățat cum să-mi dozez glasul, cum să aleg un repertoriu, cum să am inteligență artistică.

Tot el mi-a explicat că atunci când apar pe scenă, trebuie să fie sărbătoare. Îi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare expresie, fiecare întâlnire fiind o continuă descoperire pentru mine, o lecție.

Prin el am cunoscut mulți oameni, el mi-a sprijinit începuturile și lui îi datorez debutul oficial, în anul 1993, la Festivalul de la Mamaia, când, la secțiunea de interpretare, am cântat două piese în primă audiție, compuse chiar de el. De asemenea, am fost și parte din recitalul care îi era dedicat, tot pe scena festivalului.

De acolo, cumva, am prins aripi. Școala George Grigoriu, ca instituție muzicală fără pretenții, a fost un start, o piatră de temelie și poate că un vector important al istoriei muzicii românești, la modul general.

George Grigoriu a avut o sensibilitate de neegalat, a avut viziune și putere și o sclipire de artist cum nu am mai întâlnit. Opera sa este incontestabilă și e dusă mai departe în familie, pentru că familia Tudor, cu Ionel Tudor, soția sa, Andreea Andrei Tudor (fiica maestrului George Grigoriu) și fiul lor, minunatul Andrei Tudor, țin la moștenirea primită, o promovează și luptă ca ea să fie vizibilă.

Tot George Grigoriu m-a învățat cât să ofer la scenă. Mă vedea artist, pe viitor, și sunt cumva trist că n-a apucat să se bucure măcar puțin că a pus o cărămidă importantă în ceea ce sunt eu azi.

N-aș putea să nu menționez asta mereu, să nu amintesc că de la el știu cum să frazez, cum să am o dicție perfectă, cum să echilibrez respirația. De la el știu părți tehnice, dar și multe trucuri de culise, pe care le-am reținut și le-am aplicat peste ani.

Pe atunci aveam emoții la fiecare oră pe care o petreceam împreună, conștient fiind de această șansă pe care am avut-o în viață, de a nimeri pe mâinile unui adevărat creator de personaje, de personalități artistice, a unui mentor, a unui artist devotat profesiei.

George Grigoriu este în fiecare din elevii săi. Este în piesele nemuritoare, în talentul fiicei sale, în genialitatea nepotului său, în sclipirile din ochii strănepoatei.

George Grigoriu este permanent și în sufletul și în gândurile mele, iar acum, când celebrez 30 de ani de la acel moment, debutul de la Mamaia, pot spune că sunt creația lui George Grigoriu și tare am un sentiment plăcut că ar fi fost, măcar puțin, mândru de ce am realizat, așa cum era mândru de toți artiștii care i-au trecut pragul!

Din „Amurg“, „Muzica, muzica“ lui George Grigoriu este pentru mine, și pentru români, „ETERNITATE“!