Văd o acută tristețe a oamenilor din jurul meu. Văd și mă frapează înverșunarea lor, dorința de a lovi în permanență, de a se impune cu orice preț. Mă șochează cum unii au falsa impresie că libertatea este cea pe care ei o consideră un bun de nestăvilit.
Primeam recent propunerea de a mă creiona singur într-un portret, ca descriere, în cuvinte. Sigur că e greu și e ciudat să faci afirmații despre propria persoană. Eu consider că zugrăvirea cea mai bună a mea o pot face oamenii din jurul meu, de la familie și prieteni până la publicul care iubește ceea ce sunt și ce fac.
A avea încredere în oameni, în vremurile pe care le trăim, este mai degrabă o provocare, decât o binecuvântare. Nu țin nicio prelegere cu privire la asta, dar mi se pare că se rănește foarte simplu, că e la îndemâna oricui să trădeze și că fiecare merge, din ce în ce mai mult, pe principiul greșit că orice pe lumea asta are un preț. Eu nu cred că totul e de vânzare. Cred că încrederea în oameni, fie că o acorzi sau o primești, este ceva căruia nu îi poate fi atribuit o anumită valoare și nici nu se poate vinde. Știu că e foarte simplu să alegi uneori o cale mai ușoară sau mai convenabilă, știu că există situații imposibile, care par că nu au scăpare, dar niciodată nu se trădează omul de încredere.
Acum doi ani, pe vremea asta, eram la Buzău, pe scenă, în cadrul concertului meu, în pandemie, cu jumătate de sală ocupată de oameni cu măști, distanțați legal. Primeam atunci vestea că Nicolae Dabija, pe care-l auzisem cu doar câteva zile înainte și ne văzusem cu doar o lună mai devreme, este grav bolnav de COVID-19. Intubat... Am început să plâng pe scenă, ca un copil, în fața oamenilor...
Există oameni care vorbesc mult și fără rost, care nu au noimă în idei și care ajung să fie enervanți. Există și cazuri în care fiecare frază e o judecată de valoare pertinentă, transmițând esență de cuvânt celor din jur. Apoi există oameni care reacționează la impulsuri și care nu mai prididesc în a oferi răzbunări verbale.
Nu mi-e foarte ușor să scriu despre părintele meu spiritual, Grigore Vieru...
Ne luăm mereu repere pentru a fi fericiți, deși nimeni nu știe cu exactitate cum este acest sentiment și ce înseamnă el cu adevărat. Nu are nicio regulă scrisă, nu e notat în vreun manual al bunei desfășurări din viață și nici nu se intuiește prea simplu.
Luna a
ceasta poate fi numită cu ușurință luna iubirii. Nu neapărat pentru că ar fi notat asta pe undeva sau pentru că am avea mai multe celebrări ale dragostei cu date specifice, ci pentru simplul fapt că plutește în aer o stare de bine care nu vine din altă parte decât de la iubirea pe care o avem în suflete.
Sunt omul căruia îi place enorm să râdă. Lumea din jur, anumite situații, tristețile și chiar dramele puternice pot fi salvate cu un strop de umor. Și cred că nu e nici greu și nici imposibil să fim pozitivi, veseli și să privim la ce trăim ca și cum am mai pune permanent o fisă în tonomatul cu seninătate. Eu unul așa mi-am construit viața până acum și așa o voi face și de acum înainte.
Mereu am mers pe ideea că oamenii trebuie să facă numai ce le place și ce știu mai bine. Atunci când te apuci de ceva față de care ai un sentiment de entuziasm, determinarea e alta și lucrurile prind o altă formă, mult mai deplină. Asta indiferent de domeniul de activitate al fiecăruia, pentru că orice tip de muncă, de creație, de dăruire, este nobil și lasă în urma sa ceva notabil, fie că vor unii să recunoască sau nu asta. Cred în puterea visurilor și mai cred că atunci când iubești visul cu tot sufletul, acesta ajunge să se îndeplinească.
Îmi e greu uneori să spun lucrurilor pe nume, de teama de a nu deranja, de frica adevărului meu, poate că nu cel corect. Oamenii nu știu cu exactitate cum stă treaba cu sinceritatea și de asta de multe ori pierim pe „propria limbă”. Dar eu consider că acest risc trebuie asumat și cu orice preț plătit, chiar și cel al contestării și al supărării, trebuie să fim sinceri.