Mi-a plăcut întotdeauna să muncesc alături de cei care sunt pe aceeași lungime de undă cu mine. Sunt omul de echipă, serios și corect, fără jumătăți de măsură, și-mi place ca și cei din jurul meu să fie la fel, implicați, prompți și cu tot talentul la ei, firește. Așa se face că de ani buni, lucrez muzica mea, de la orchestrații la mixaje, producție, tot, alături de basarabeni, ei fiind altfel, mai serioși și mai dedicați fiecărei provocări pe care o întâmpină. Iar cum „îngerul păzitor“ al muzicii mele din ultimii șase, șapte ani este de acolo, totul capătă o altă formă.
Cum mă simt eu la 44 de ani? E foarte simplu. N-am niciun fel de regret care să mă urmărească din spate și sunt fericit cu mine și cu tot ce-am parcurs până aici. Sunt perfect conștient că mai am încă pe-atât de muncă și că provocările sunt abia la început, dar parcă n-ar avea sens și farmec viața mea, dacă n-aș avea în ea permanente momente în care să fiu pus la încercare, să-mi testez limitele, să inovez și să ajung în zone în care nu credeam vreodată că voi ajunge.
Mi-au plăcut mereu oamenii care n-au avut limite în viață și care și-au trăit cu intensitate fiecare etapă, fiecare surâs sau fiecare bucățică de sentiment pe care au avut-o și-au ținut-o doar pentru ei sau au dăruit-o celor din jur. Vreau să vă spun că actorul și personalitatea culturală Marius Bodochi este unul dintre marii artiști căruia eu îi invidiez deschis amintirile. A jucat cu mari nume, a trăit alături de personalități marcante, a cuprins în ochi experiențe, genialitate, senzații și bucurii. Și le-a pus în jocul și în interpretarea sa. Sunt fascinat de felul în care Marius Bodochi și marea actriță Olga Tudorache au creat, cu o naturalețe covârșitoare, piesa „REGINA MAMĂ“, o capodoperă care trebuie urmărită și trăită cu mintea și cu sufletul.
Să știți că nu-i neapărat cel mai simplu și mai ușor exercițiu acela de a te uita în sufletul tău sau în oglindă și a vedea cu adevărat cine ești, cum ești și mai alea cum ai ajuns, peste timp, să te dezvolți și să lași urme pozitive în spatele tău. Dar face foarte bine o astfel de încercare, și la propriu, dar mai ales la figurat! Asta pentru că de multe ori îi vedem și-i comentăm doar pe cei din preajma noastră, uitând să ne analizăm puțin și pe noi sau măcar să ne punem în pielea altuia, pentru a înțelege măcar, dacă nu-i cazul de empatizare.
Mereu am fost fascinat de puterea anumitor oameni de a subjuga timpul, de a făuri și de a împlini destine și de a da un sens unor idei, unor simțiri unanime. Și parcă într-un fel sau altul, nu știu cum, am fost binecuvântat să am în jurul meu astfel de oameni. Și-mi place să-i arăt, să-i povestesc. Nu pentru vreun soi de celebritate, ci doar pentru că sunt exemplu pentru toți cei din jurul lor și inspiră prin puterea de a manevra situații, de a conduce, de a face bine.
Să reușești să emoționezi ființa umană, până în adâncul sufletului, doar prin câteva sunete, este cu siguranță, darul celor aleși. Oricât ar părea de simplă, emoția ne definește și ea nu poate fi creată cu una cu două. De asta o iubesc nespus pe marea artistă SAVA NEGREAN BRUDAȘCU! Pot să vă scriu romane întregi despre ea, pentru că are o viață demnă, plină de tumult, de experiențe și povești, dar esențial, dincolo de orice, este imensitatea sa artistică și puterea de-a fascina, cu folclor, publicul.
Deseori sunt întrebat de ce simt nevoia să vorbesc, să scriu sau să spun lucrurilor pe nume. Nu mi-au plăcut niciodată justificările de vreun fel, dar consider eu că atunci când apari în fața oamenilor, în spațiul public, ai cumva o datorie. Una prin care să nu-ți bați joc de încrederea pe care ei și-au pus-o în tine și prin care trebuie să oferi, cât de puțin, un sens a ceea ce însemni și un soi de exemplu pozitiv. Apoi cred că în acești aproape 30 de ani de când fac muzică, de când sunt în fața unui public, m-am dezvoltat și-am câștigat un drept de-a spune pe nume unor stări, unor forme de-a trăi. Eu nu împart oamenilor fantasme, nu mint și nici nu încerc să păcălesc pe cineva cu vorbele mele.
Trăim într-o lume fără repere. Ne luptăm de pe margine pentru a cuprinde frumosul în priviri, dar în nerepetate rânduri el este mâzgălit de-un soi de indiferență care nu doar că ne lasă mască, dar ne și dezarmează. Nu știu încotro se îndreaptă totul și nici unde vom ajunge, dar eu încerc să-mi păstrez mintea și visurile ancorate într-un fel de bună-seamă, o continuă fugă către înalt, către artă. Poate sunt eu mai visător, dar asta face bine și mă păstrează întreg spiritual, fără nevoia continuă de a da bir cu fugiții de teama unei îndobitociri permanente. Și, la fel ca mine, prin România asta mare și pestriță mai există oameni remarcabili care fac la fel. Vreau să vă spun povestea unui astfel de om.
Ne-a fost răpită bucuria. Conjunctura pe care-o trăim, spiritul măcinat, starea de neliniște și chiar frica absurdă care s-a instaurat fac ca noi să fim alții, altfel, mult mai diferiți decât ne-am fi putut imagina. Unii reacționează dur și vehement, de teamă. Alții sunt manipulați. Alții știu că, la un moment dat, ne vom reveni, dar chiar așa, nici unul dintre noi nu mai este la fel.
Tare mi-e drag să văd în România mea oameni care nu au opreliști în definirea unui ideal. Și nu mă refer la vedete sau la persoane care apar la televizor sau fac artă. Există în țara asta a noastră eroi tăcuți, în banca lor, care-și văd de treabă și care luptă să facă lucruri frumoase, să impună calitate și să supraviețuiască pe o piață în care la orice pas ți se oferă câte-un obstacol pentru a te opri și-a înceta. Și-mi face o plăcere nebună să scriu despre ei, pentru că sunt simpli și decenți, iar dacă ar exista mai mulți ca ei, să-și vadă de felia lor, țara asta ar avea mai mult de câștigat.
Deseori mă întreb dacă felul în care gândesc eu este cel corect. Am impresia, în multe cazuri, că ori sunt cumva defect, ori lumea din jurul meu o ia pe o pantă pe care nu vreau să merg. Nu dramatizez foarte tare, pentru că nu e cazul și pentru că de multe ori stau și mă gândesc și-mi dau seama că e inutil. Spre exemplu, dragii mei, ceea ce scriu eu aici, în editorialele mele sau ceea ce spun în emisiunile radio și tv nu sunt adevăruri universal valabile. Eu nu vreau să impun nimănui nimic. Nu sunt nici vreun filosof nedescoperit și nici nu dețin vreo rețetă a fericirii. Nu mă pun în rolul omului care știe tot și nici nu fac judecăți de valoare fără un dram de argumente.