de Sorin Dumitrescu şi Eduard Popa
Savanții americani au organizat în anii ’60 unul dintre cele mai ciudate și mai tulburătoare experimente din istorie. Delfinul Peter ar fi trebuit să învețe să comunice cu oamenii în limba engleză. În schimb, a reușit să se îndrăgostească de o femeie. Când experimentul s-a terminat, animalul s-a sinucis.
O punte de comunicare între oameni și delfini
Când tânărul cercetător Carl Sagan a vizitat laboratorul „Punctul Delfinilor”, în 1964, cel mai probabil nu și-a dat seama ce turnură oribilă vor lua evenimentele. Carl Sagan făcea parte dintr-o organizație secretă numită „Ordinul Delfinului”, care - în pofida numelui - avea de-a face cu căutarea inteligenței extraterestre. Din grup făcea parte și excentricul neurolog John Lilly. Cartea pe care acesta a publicat-o în 1964, „Om și delfin”, pe jumătate SF, prezenta teoria că delfinii ar dori (și chiar ar avea și abilitățile necesare) să comunice cu oamenii. Scrierile lui Lilly au dat naștere unui interes științific privind comunicarea dintre specii, iar acest curent a pus în mișcare un experiment care „a luat-o razna” rău de tot. Astronomul Frank Drake era la conducerea Telescopului Astronomic „Green Bank” din Virgi- nia de Vest. Drake tocmai pusese la punct „Proiectul Ozma”, de căutare a vieții extraterestre prin analizarea undelor radio emise de pe alte planete. După ce a citit cartea lui Lilly, Drake a făcut imediat paralele între cercetările acestuia și propriile sale studii. Drake l-a ajutat pe Lilly să obțină fonduri de la NASA și de la alte entități guvernamentale pentru a-și realiza visul: o punte de comunicare între oameni și delfini.
Apariţia lui Margaret Howe Lovatt
Lilly a construit apoi un laborator cu spații de locuit la etaj și un bazin pentru delfini la parter. Încadrat perfect în peisajul superb din Caraibe, și-a denumit clădirea „Punctul Delfinilor”. Când tânăra de 23 de ani, Margaret Howe Lovatt, a aflat că există așa ceva, a decis să viziteze locul din pură curiozitate. Îi amintea de poveștile din copilărie, în care animalele care vorbeau erau personajele sale preferate. Spera cumva să fie martora unor descoperiri care să transpună în realitate acele povești din copilărie. Ajungând la laborator, Lovatt l-a întâlnit pe directorul acestuia, Gregory Bateson, un antropolog faimos. Când a întrebat-o ce caută acolo, Lovatt a răspuns: „Am auzit că aveți delfini. M-am gândit să văd dacă v-aș putea ajuta cu ceva”. Bateson i-a permis lui Lovatt să vadă delfinii. Dorind să o facă să se simtă utilă, i-a cerut să noteze ce observă la ei. În cele din urmă, pentru că observațiile tinerei i s-au părut foarte pertinente, a invitat-o să facă parte din echipa laboratorului. Imediat, interesul lui Lovatt pentru proiect s-a intensificat. Lucra bucuroasă cu delfinii, numiți Pamela, Sissy și Peter. În timpul lecțiilor zilnice îi încuraja să scoată sunete care să sune cât mai uman posibil. Pentru că experimentul mergea greu, iar progresele întârziau să apară, Lovatt a ajuns la concluzia că ar putea avansa mai mult dacă ar dormi în laborator.
„Era foarte, foarte interesat de anatomia mea”
L-a convins pe Lilly să o lase să locuiască la „Punctul Delfinilor”, sigilând camerele de la etaj și transformând una dintre ele într-un bazin. În acest fel, omul și delfinul puteau conviețui în același spațiu. Lovatt l-a ales pe Peter pentru a duce mai departe experimentul de comunicare în varianta sa îmbunătățită. Locuiau împreună șase zile din șapte, iar în a șaptea zi, Peter petrecea timp în bazinul său alături de Pamela și Sissy. Prin lecțiile de comunicare ținute cu Peter, Lovatt a descoperit: „Atunci când nu făceam nimic, făceam, de fapt, cel mai mult. Era foarte, foarte interesat de anatomia mea. Dacă stăteam cu picioarele în apă, venea la mine și se uita la încheieturile genunchilor multă vreme. Voia să înțeleagă cum funcționează, iar pe mine mă încânta comportamentul ăsta”. Cu timpul, delfinul adolescent, cu propriile sale nevoi a devenit puțin mai… agitat. Lovatt le-a povestit intervievatorilor că „se freca de genunchi, de picioare sau de mâinile mele”. Mutatul lui Peter în bazinul de la parter de fiecare dată când se comporta așa devenise un coșmar logistic. Din cauza asta, Lovatt a decis, „fără prea multă tragere de inimă”, să îi satisfacă manual nevoile lui Peter. „Era mai ușor așa pentru bunul mers al experimentului. O vedeam ca pe o mâncărime a lui, așa că îl satisfăceam și mergeam mai departe”, avea să spună Margaret Lovatt. „Nu era ceva intim pentru mine. Mi se părea doar că așa o să avem o legătură mai puternică. Nu datorită activității sexuale, ci pentru că așa nu mai trebuia să tot întrerupem experimentul. Eram acolo ca să-l cunosc mai bine pe Peter. Iar asta făcea parte din Peter.”
Proiectul nu a evoluat conform așteptărilor
Între timp, curiozitatea lui Drake despre proiectul lui Lilly creștea constant. Și-a trimis unul dintre colegi, pe Carl Sagan, în vârstă de 30 de ani, să vadă cum decurg lucrurile la „Punctul Delfinilor”. Drake a aflat cu dezamăgire că experimentul nu evolua conform așteptărilor. Se aștepta la progrese în domeniul descifrării limbajului delfinilor. Era începutul sfârșitului finanțării lui Lilly și echipei sale. Chiar dacă proiectul stagna, atașamentul lui Margaret Lovatt față de delfinul Peter creștea. Însă, în 1966, Lilly devenise mult mai interesat de puterea extraordinară a LSD-ului (cel mai puternic halucinogen, care tocmai fusese descoperit) decât de delfini. Lilly consumase prima dată LSD la sugestia soției lui Ivan Tors, producătorul filmului de aventuri „Flipper, delfinul extraordinar”. „L-am văzut pe John Lilly transformându-se din clasicul cercetător cu halat alb într-un adevărat hippie”, avea să-și amintească peste ani Ric O’Barry, prietenul lui Lilly. Lilly făcea parte dintr-un grup exclusivist de savanți autorizați de guvern să cerceteze efectele LSD-ului. A început să testeze drogul atât pe el însuși, cât și pe delfinii din laborator (dar nu și pe Peter, la insistențele lui Lovatt). Din fericire, efectul părea să aibă reacţii minime asupra delfinilor. Cu toate acestea, noua atitudine a lui Lilly, de apărător al drepturilor animalelor, l-a îndepărtat pe antropologul Bateson, care a stopat finanțarea laboratorului. Astfel, experiența lui Lovatt, de a trăi la comun cu un delfin, a luat sfârșit. Însă, peste doar câteva săptămâni, Margaret a primit o veste groaznică. „M-a sunat chiar John Lilly să-mi spună că Peter s-a sinucis.”
„Trag aer pentru ultima dată şi se lasă la fund, până mor“
Ric O’Barry, implicat și el în experiment și prieten cu Lilly, a afirmat și el că termenul „sinucidere” se potrivea foarte bine în acest context. „Delfinii nu respiră involuntar, precum oamenii. Fiecare act de a inhala aer este un efort conștient. Dacă viața devine insuportabilă pentru ei, delfinii pur și simplu trag aer pentru ultima dată și se lasă la fund, până mor”, a explicat Ric O’Barry. Peter nu a putut suporta despărțirea de Margaret. Tristețea pe care i-a adus-o sfârșitul brusc al relației a fost mai mult decât putea suporta. Lovatt a afirmat că a întristat-o mult aflarea veștii, dar că în cele din urmă s-a simțit ușurată că Peter nu a trebuit să-și trăiască restul vieții într-un acvariu de laborator. După experimentul eșuat, Lovatt a rămas în St. Thomas, localitatea în care a fost ridicat laboratorul. S-a căsătorit cu fotograful care a documentat foto experimentul. Au avut trei fete și au transformat „Punctul Delfinilor” în locuința lor personală. Margaret Howe Lovatt nu a vorbit public despre acest experiment bizar timp de aproape 50 de ani, după care a rupt tăcerea şi a acordat un interviu pe baza căruia Christopher Riley a realizat filmul documentar intitulat sugestiv „Fata care vorbea cu delfinii”.