de Eugenia Golub

Sparanghelul îşi are originile în regiunile nisipoase şi necultivate ale Europei Centrale şi în jurul bazinului mediteranean. Francezii au început să-l consume începând cu secolul al XVIII-lea, însă cu două veacuri în urmă era cultivat şi ca plantă medicinală. Se folosea pentru combaterea anumitor afecţiuni ale stomacului şi pentru curăţarea ficatului, a plămânilor şi a intestinelor de deşeuri şi toxine.

Fluidizează sângele
Sparanghelul conţine fosfor şi vitamina B, de aceea are proprietăţi remineralizante şi stimulative. Această legumă, ce trebuie consumată numai în stare crudă, se recomandă în cazurile de astenie fizică şi intelectuală, de anemie şi de convalescenţă. Ea însănătoşeşte arterele, fluidizează sângele, duce la scăderea glicozuriei şi măreşte diureza. Prin urmare, diabeticii o pot consuma cu regularitate.

Rădăcină fiartă contra parodontozei
Tulpinile au proprietatea de a elimina corpii străini din tubul digestiv. Ceaiul din acestea este folosit pentru acţiunea lui diuretică, datorată acizilor malic şi citric. Cu toate acestea, el nu este indicat celor ce au afecţiuni ale căilor urinare (cistită, prostatită ori blenoragie) sau suferă de reumatism articular acut, din cauza conţinutului bogat în purine. Prin urmare, sparanghelul trebuie consumat cu multă prudenţă sau chiar exclus din meniu. Rădăcina, fiartă în oţet, se foloseşte în tratamentul parodontozei.