de Carmen Ciripoiu
Face parte din categoria femeilor adevărate, vii, puține ce-i drept, care se ascund undeva și trebuie să ştii unde să le cauţi ca să le găsești. Carismatică și binevoitoare cu cei care merită, doar e un Săgetător care știe ce vrea, artista Irena Boclincă trăiește viața cu o bucurie pură de copil, reușind cu tot statutul ei de vedetă să rămână om, înainte de toate. Cine este actrița care a uimit o Românie întreagă cu talentul său, aflați într-un interviu de excepţie cu Irena Boclincă.
„Fac parte din categoria celor care gătesc ciorbă și tocăniță”
- Toată lumea a fost fascinată de transformarea ta în premierul Viorica Dăncilă la emisiunea „iUmor”, dar cine este, de fapt, Irena Boclincă atunci când se opresc reflectoarele?
- Mulți mă întreabă acest lucru. Sunt un simplu om, care încearcă să supraviețuiască și căruia îi place enorm de mult să facă teatru. Și cred că m-a împins la acest concurs faptul că am vrut să mă întâlnesc cu Mihai Bendeac și să pot realiza ceva legat de teatru. Sunt foarte normală și modestă, ba chiar plictisitoare, pentru că îmi place să îmi văd de viața mea, de rutina de zi cu zi. Așa că mă trezesc dimineața, fac puțină ordine, spăl, dacă am repetiții merg acolo, mai fac mâncare. Fac parte din categoria celor care gătesc ciorbă, friptură, care de fapt la noi e un fel de tocăniță cu carne și mămăligă, plăcinte… Eu sunt cu mâncarea tradițională, mai puțin cu laptele de cocos sau cozi de crocodil. Așa m-au crescut părinții mei. Iar dintre delicatesele exotice, îmi place doar sushi. (Râde)
- La jurizarea finalei „iUmor”, sezonul 6, mereu pretențiosul Cheloo a mărturisit că ai avut unul dintre cele mai puternice numere pe care această emisiune le-a avut vreodată, care a făcut cinste. Cum ai ajuns sosia Vioricăi Dăncilă?
- La Teatrul de Revistă, la spectacolul „Nepoții lui Tănase”, unde joc și eu, este o scenetă în care un copil a interpretat-o pe Viorica Dăncilă când era mică. Eu eram profesoara ei și cred că de acolo mi-a rămas în cap personajul. Dar la casting am venit cu totul altă idee. Am vrut să fac un scheci, ca să demonstrez calitățile mele actoricești, pentru că mie îmi plac lucrurile mai complicate. Așa îmi fac eu viața mai frumoasă. I-am spus regizorului ce doresc, dar în același moment am spus că pot face și parodie. Și am aruncat numele ăsta Viorica Dăncilă fără să gândesc... Cred că a fost un semn de Sus. Abia după ce am spus, m-am gândit ce urmează, pentru că nu parodiasem pe nimeni. Chiar dacă în facultate mi s-a spus că sunt bună la copiat după ce mi-am imitat perfect colegii și profesorii. Regizorul mi-a spus că e bine să facem scheciul propus de mine și peste zece zile m-am dus să arăt repetiția finală. Dar atunci s-au gândit că poate n-ar fi rău să o fac totuși pe Viorica Dăncilă. Și am spus da, dar cred că nu am răspuns eu. (Râde) După ce am ajuns acasă, am început să o studiez pe internet.
„De la prima repetiţie s-a leşinat de râs. Cu coafura a fost chin”
- Asta voiam să te întreb… Cât de mult ai studiat-o pe doamna Dăncilă, înainte de a intra în pielea acesteia?
- Am fost extrem de atentă să-i studiez timbrul vocal și coafura. M-am uitat la multe ședințe ca să îmi intre în cap felul în care ține discursurile și mă înregistram pe telefon să văd dacă îmi seamănă vocea. Drept urmare, m-am dus cu ochii închiși la prima repetiție pentru această parodie. Apoi a mai urmat o a doua repetiție, iar toată echipa a leșinat de râs. Ce-i drept, și textul a fost extraordinar și am avut puțină siguranță, deși mă gândeam cine știe ce va fi în ziua de filmare, pentru că știam că vor mai fi actori buni. Când am intrat în scenă, am avut mari emoții, pentru că nu știam cum va reacționa lumea.
- A fost primul personaj politic pe care l-ai parodiat? Cine a reușit să-ți facă părul precum al Vioricăi Dăncilă?
- Fetele de la machiaj de la Antena 1, care s-au chinuit enorm. Am stat cred două ore până s-a ajuns la rezultatul final. Inițial, am încercat vreo două peruci, însă le-am spus că trebuie să facă o operă de artă din părul meu. Și a ieșit ce ați văzut. A doua zi a fost însă un mare chin pentru mine să-mi desfac părul. Legat de întrebarea ta cu personajul politic, da, a fost primul pe care l-am parodiat, pentru că în Chișinău sunt o simplă fată. Mă gândesc să parodiez în continuare alte personaje, dar încă nu m-am hotărât pe cine. Pentru că nu toți au acel ceva… Îmi place însă ca personajul pe care-l parodiez să fie colorat.
„Am un secret... Nu văd cu ochiul stâng!”
- Cum te simți pe scenă? Ca de la tribuna Guvernului? Lăsând gluma la o parte, mai sunt și acum emoțiile?
- Pe scenă, îmi place cel mai mult să fiu, pentru că sunt altfel emoțiile. E o altă lume pe scena de teatru. La Chișinău, eu am avut foarte multă activitate, de joi până duminică eram doar în teatru. Nici măcar când mi-au decedat rudele nu am putut să ajung la înmormântare, pentru că aveam spectacole.
- Din păcate, asta e partea mai puțin plăcută a vieții de actor… Care a fost cel mai greu moment al vieții tale?
- Am să-ți spun un mic, mare secret. Eu m-am născut cu un defect și din această cauză nu am putut o perioadă să fac actorie. Am venit pe lume prin cezariană, cu fața în sus și medicul, când a făcut incizia, mi-a atins nervul de la ochiul stâng. În consecință, nu văd absolut deloc cu el. Prima dată am făcut Școala de asistente medicale, pentru că estetic nu puteam să fiu pe scenă. Dar acum s-a rezolvat problema din punctul ăsta de vedere. Pregătirea mare pentru viață am făcut-o când am scăpat de sub aripa mamei și am plecat la cămin. Acolo m-am dat cu capul de pereți și m-am trezit la realitate. Bine, eram aproape de casă și mă duceam în fiecare săptămână, așa că nu prea am simțit depărtarea și greutatea. După ce am absolvit, m-am dus la Chișinău să lucrez. Doar că nu-mi plăcea și veneam mereu acasă plângând. Inițial, am fost la secția ORL, unde se făceau și intervenții chirurgicale, apoi m-am transferat la preșcolari, dar tot nu mi-a plăcut. Simțeam că nu acesta e drumul meu. Așa că le-am spus părinților că vreau să dau la Teatru, m-am pregătit, am susţinut examen și am intrat la actorie.
„Am fost un fel de Ion Creangă, varianta feminină”
- Să facem o mică plimbare prin lumea copilăriei. Ai fost un copil ascultător sau unul pe care nu-l putea struni nimeni?
- Mă puteau struni, deși eu eram băiatul în casă prin acțiunile pe care le făceam, nu fratele meu. El era cuminte ca o fetiță, nu scotea un cuvânt. Alergam tot timpul, săream gardul, iar vara picioarele mele erau numai răni. Am fost un fel de Ion Creangă, varianta feminină. Însă, dacă vedeam că se uită mama sau tata altfel, știam că trebuie să vin acasă. Mămica era cu morala… Buneii au decedat, bunicile le am, slavă Domnului, dar mereu mă gândesc dacă le mai prind când merg acasă.
- Cu ce te așteaptă mama când ajungi acasă?
- Of… Acum am grijă de siluetă, însă mănânc de toate. Îmi plac alivencile, ciorbele, de fapt zeama de pui cu tăiței de casă sau colțunașii cu cartofi sau smântână de casă, pentru că avem văcuță. Sau face mama un fel de vafe, o prăjitură sub forma unui cornet care se poate umple cu prune uscate, excepțional. La Chișinău plec o dată pe lună pentru că mai am filmări acolo, dar la mama, la țară, ajung o dată pe an. Am fost de Paște, și am promis că vara aceasta voi mai merge pentru două, trei zile să-mi văd bunicile. Pe ele le afectează mai mult plecarea mea, spun că mă duc la capătul lumii. Se alină însă când mă văd la televizor. Au gașca lor de fete, se adună vara la o vorbă și tăifăsuiesc despre mine. Și, de fiecare dată când ajung acasă, mă roagă să nu plec așa repede. Am învățat și de la ele, și de la părinți că trebuie să fim oameni, indiferent de situație. E probabil lecția cea mai valoroasă pe care am primit-o. Chiar dacă acest lucru acum nu se mai aplică…
„La circ mi-am cunoscut și dragostea și de atunci suntem împreună”
- Când ai urcat prima dată pe scenă și cum te-ai descurcat?
- Când eram mică. Am cântat într-un ansamblu folcloric din clasa I până în a XI-a, eu fiind din generația cu clasa a XI-a. Am colindat cu ansamblul toată România. Mi-amintesc că eram atât de mică, ca o ciupercă după ploaie și aveam o basma lungă, albă, că aproape nu mă vedeam deloc. Eram exotică pentru toată lumea. Am fost vedetă de mică. Am avut o copilărie foarte frumoasă, lipsită de griji. Și sper să-i pot oferi și copilului meu ce am avut eu.
- De ce ai decis să laşi în urmă Republica Moldova și să vii în România?
- Simțeam că acolo nu se mai întâmplă nimic. Plus că și divorțasem! Sigur, trecuseră un an, doi de la acest moment, nu ăsta a fost motivul. Dar știu că de fiecare dată când ajungeam în România și treceam vama, eram înnebunită să rămân aici. Probabil e o întâlnire karmică cu România. Când am ajuns în țară, am făcut un master la Iași și am ales acest oraș pentru că e mai aproape de Chișinău. Mai aveam spectacole cu roluri principale și nu puteam să-i las. La început a fost groaznic, pentru că nu cunoșteam orașul. Eu la Chișinău aveam o carieră înfloritoare și m-am trezit undeva, singură, într-un cămin cu cinci fete. Dar și datorită lor am rezistat. Știu că plângeam când nu erau ele acasă sau când adormeam cu cearșaful pe cap. Dar tot căminul m-a salvat, pentru că nu plăteam chirie, eram pe locul meu de basarabeni. Și uite că nu am prins bine rădăcini acolo, că am venit la București… Un profesor de la facultate, actor și regizor care monta la Circul Metropolitan, m-a întrebat dacă nu vreau să vin la București și am spus da. Am avut două proiecte unul după celălalt, un matineu și spectacolul „Alice în țara minunilor”. La circ mi-am cunoscut și dragostea și de atunci suntem împreună. Am simțit de la bun început că e un om pe care mă pot baza.
„Mi-ar plăcea să îmbătrânesc în Maramureș, cu picioarele într-un râu”
- Unde te vezi peste zece ani?
- Nu vreau să mai schimb multe lucruri, pentru că e foarte greu să te acomodezi, să o iei mereu de la zero. La 60 de ani mi-aș dori să ajung undeva la Cluj, la Sibiu. Mi-ar plăcea să îmbătrânesc în Maramureș sau în Italia, într-un sătuc liniștit, unde să fie un râu ca să stau cu picioarele în apă.
- Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?
- Dumnezeu mi-a pus mâna pe cap și are grijă de mine de fiecare dată. Și Îi mulțumesc mereu pentru tot. Mă închin mereu, fac cruce pe orice lucru pe care-l primesc. Am o biserică care îmi place mult, unde merg cu drag și mă bucur că în România lumea e credincioasă. Spun mereu în gând „Tatăl nostru”. Dumnezeu e cu mine tot timpul.
„România? Un fel de piţi cu multe, multe paiete şi sclipici”
- Ești cu adevărat efervescentă. Ce îți place să faci atunci când nu ești pe scenă?
- Ceva care să mă calmeze foarte mult, ca să pot sta cu gândurile mele. Îmi place să mă uit la televizor, să ascult muzică, să stau într-un parc.
- Dacă ai face o caricatură a României azi, cum ți-ai imagina-o?
- O femeie, un fel de piți cu multe paiete, sclipici. Pentru că foarte mulți încearcă să pară ceea ce nu sunt. Se gândesc la cu totul alte lucruri decât la sufletul lor și culmea este că le merge foarte bine.
- Dacă ai avea o mare putere, ce ai schimba în lume?
- Când eram copil, am văzut un film rusesc în care era vorba despre un băiețel care avea o cutie cu chibrituri și când își dorea ceva, rupea un băț de chibrit, își punea dorința și i se îndeplinea. Aș vrea și eu o cutie cu chibrituri mai mare… Și nu ar strica să ne întoarcem mai mult cu fața către Dumnezeu!
„Îmi place Edith Piaf. Amândouă iubim prea mult“
- Ai fost prima parteneră de scenă a celebrului Alexandru Arșinel, după moartea Stelei Popescu. Cum a fost colaborarea? Te pot vedea cei care te iubesc și acum în spectacole la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”?
- Am jucat alături de domnul Arșinel într-un spectacol în cinstea unui umorist din Republica Moldova, Gheorghe Urschi, care, în urma unui accident vascular, nu mai activează. Fiica sa a vrut să-i facă acest eveniment și m-a contactat, iar scheciul în care am jucat s-a numit „Limba moldovenească”. Spectacolul a avut loc la Chișinău. La Teatrul Tănase s-a încheiat acum stagiunea, iar dacă voi mai fi în alte spectacole încă nu știu. Depinde ce va hotărî doamna Viorica Dăncilă… Colaborez și cu Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași în spectacolul „Măcelăria lui Iov” și sper să îmi accepte cineva și show-ul pe care l-am avut cu Edith Piaf. Pentru rolul din „Edith Piaf - femeia care a iubit” am câștigat Premiul pentru cel mai bun one woman show la cea de-a IX-a ediţie a Festivalului Internaţional al recitalurilor dramatice Gala Star. Sper să se găsească un spațiu și în București, ca să-l pot juca… Semăn cu Edith Piaf prin faptul că iubim prea mult. Și cu patimă!
„Noi, finaliştii, am vorbit că oricare dintre noi câştigă îi va dona premiul lui Vasi“
- Care a fost motivul pentru care ai ales să donezi premiul de 20.000 de euro? Ești atât de bogată?
- Nu am deloc bani, dar nu m-am gândit dacă voi câștiga ce să fac cu premiul. Dar eu sunt sănătoasă și pot să câștig alți bani, însă cel căruia i l-am donat nu poate. Ce-i drept, mulți m-au judecat pentru gestul meu. Noi, finaliștii, am vorbit atunci că oricare ar fi câștigat, i l-am fi donat lui Vasi (n.r. - concurentul în scaunul cu rotile). Și el a fost extrem de bun, iar eu nu aș fi avut curajul să spun asemenea lucruri despre mine. Eu chiar m-am gândit că lumea va empatiza cu el și va câștiga. Nu-mi pare rău de gestul făcut, în schimb mă gândesc că Vasi oricum va primi mult mai puțin, pentru că banii se vor impozita. Și oricum nu-i vor ajunge pentru ce are nevoie, adică un nou scaun cu rotile care costă vreo 8.000 de euro, plus că are multe tratamente și proceduri de făcut. De asemenea, îi trebuie urgent o mașină cu care să se poată deplasa. Iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că încet, încet, vin proiectele. Şi pot să merg!