de Carmen Ciripoiu
Nu mai este nicio îndoială că muzica lui Cristian Rizescu place la toată lumea, iar simpaticul interpret e ceea ce se numește un artist complex, peste care Dumnezeu a vărsat carul cu talent. Dar pe Cristi Rizescu, viața l-a învățat că pentru a atinge succesul trebuie parcurse drumuri dificile, cu multe greutăți, însă cel care-și iubește meseria trece peste tot, fără să aștepte vreo recompensă specială. Citiţi destăinuiri de suflet în plină vară cu unul dintre cei mai ceruţi cântăreți ai României la acest moment...
„La noi, copilăria a fost cu pitita, şotronul şi 9 cărămizi. Azi, a mai rămas doar... calculatorul”
- Sunteți un artist preţuit nu doar pentru frumuseţea glasului său, ci şi pentru atitudinea sa, un amestec de decenţă, educaţie şi respect. De la cine ați deprins aceste însuşiri aşa de rare în ziua de azi?
- De la părinți, oameni modești de la țară și extrem de corecți. Am avut o copilărie ușoară și frumoasă, nu ca în vremurile noastre, când puştii nu știu decât să stea în fața calculatoarelor. La mine copilăria a fost cu pitita, șotronul și 9 cărămizi, pe care le jucam la țară, la Radomirești de Olt, la bunicii din partea mamei, unde mergeam în toate vacanțele de vară. Eram alături de sora mea și de cei trei veri și ne lăsau bătrânii mai liberi. Acasă mă puneau părinții să scriu mereu teme, nu prea făceam ce voiam. La bunici era Raiul! Eu cânt la chitară din clasa I și îmi amintesc că mergeam cu mama la studio, iar tata mă asculta. Nu mă lăsa niciodată la joacă până nu învățam. Mama visa ca băiatul ei să cânte cu chitara și cu vocea și să meargă pe patine cu rotile. Și visul i s-a împlinit! Acesta a fost motivul pentru care am început să învăț să cânt la chitară, iar din clasa a V-a am făcut Școala Populară de Artă la Târgoviște. Am renunțat la chitară în 1995, dar nu plec niciodată fără ea și uneori mă mai apucă nostalgia și mai cânt la câte o nuntă. Mulțumesc lui Dumnezeu că mama e bine, stă la Găiești și o vizitez în fiecare săptămână. Și abia aștept să ajung să mănânc ardei umpluți, chiftele, ostropel și tort de mere. Astea sunt rețetele familiei. Și mai face mama o ciocolată de casă cu nucă (acum a învățat și sora mea), o nebunie. (Râde) Mă sună zi de zi să-mi spună că mă iubește și că îi e dor de mine. O iubesc enorm, mai ales că e singura care mi-a rămas. Tata a murit în 2010, a făcut un accident vascular.
Cancer şi picior amputat!
- Îmi spuneați că și sora dumneavoastră are o voce frumoasă. A făcut din cântat o meserie?
- Nu, din păcate, dar are un caiet plin cu melodii de la toți soliștii și cântă la cafea. Și mama fredona prin casă când eram copii și tind să cred că acest caiet cu melodii mai ales ale lui Gică Petrescu și Mirabela Dauer a rămas de la mămica. Am o relație tare specială cu sora mea, vorbim tot timpul, dar, din păcate, ne vedem mai rar. În general, ne întâlnim după sărbători, la un grătar. Sunt fericit că e bine acum, pentru că a trecut printr-o perioadă foarte grea cu ani în urmă. Cred că sunt 15 ani de atunci și avea copiii mici… A fost unul dintre cele mai grele momente din viața mea. A fost diagnosticată cu cancer și i-au amputat un picior. De sus... Medicii spuneau că va muri și noi îi luasem și haine de înmormântare. Cât timp a avut dureri mari, a stat la mine și nu pot să spun cum a fost să-ți vezi sora cum se chinuie și tu să nu poți să faci mai nimic. Ea a fost ca un experiment pentru doctori. Dar s-au unit mai mulți de la Fundeni, a reușit operația și acum e bine. I-am pus proteză și nu mai are probleme.
„Îmi place mult Julio Iglesias, are, aşa, o voce caldă”
- În ce constă vraja acestei profesii, care v-a captivat de-a lungul vieții? Mai sunteți îndrăgostit de Toto Cutugno și Julio Iglesias?
- Muzica e pasiunea vieții mele și dacă nu aș mai cânta, nu aș ști ce să fac și unde să mă duc. Dar dacă, Doamne ferește!, s-ar întâmpla așa ceva, cred că mi-aș deschide o școală, să-i învăț pe copii cum să îmblânzească chitara. Sau poate un studio, ori aș putea să merg cu sunetul la evenimente. În orice caz, nu m-aș lăsa de muzică niciodată! Voi rămâne mereu îndrăgostit de Julio Iglesias, pentru că el cântă mai cald. Și foarte mult îmi place și Eros Ramazzotti. Eu nu am legătură cu muzica zăpăcită. Și acum, când merg la nuntă, băieții mei pun pe fundal muzică de café concert sau melodiile lui Julio Iglesias.
- Nu v-ați gândit niciodată să abordați și alte genuri muzicale?
- Nu-mi place rockul, dar muzică ușoară mai cânt și oamenilor le plac mult melodii precum „Gara noastră”, „Dacă pleci” a lui Cătălin Crișan, piese ale lui Marcel Pavel sau îndrăgita melodie „Dragoste la prima vedere” a lui Ilie Micolov. Când intru eu la program, oamenii dansează și pe sârbe, dar și pe melodii ușoare. Nu îi las să stea deloc la masă. (Râde)
„Românii de acasă sunt pretenţioşi, uită uneori şi de bunul-simţ”
- Unde are Cristian Rizescu emoții mai mari când cântă? Acasă sau în străinătate?
- În România, pentru că în străinătate românii te primesc altfel. În țară, în general, am grijă ce cânt. În străinătate, orice ai cânta și oricum te-ai îmbrăca, ești mult mai iubit. Cei din România sunt mult mai pretențioși. Din păcate, în străinătate găsești mai mult bun simț decât acasă. Poate pentru că românii sunt departe și au uitat cum e să faci figuri?!
- Ce fac copiii, Sebastian și Larisa? Vă calcă vreunul dintre ei pe urme?
- Adi are 25 de ani și Larisa are 10 ani și mă bucur zi de zi de ei. Larisa este la Şcoala de Muzică în Târgoviște la pian și canto, din clasa I. Are deja piese imprimate în studio și, mai nou, are o melodie făcută la Dinu Maxer, pentru că ea cântă muzică ușoară. Urmează să facem și clipul acestei piesei, apoi să mergem la televiziuni să o promovăm. Mai mult, m-am gândit să fac și o piesă cu Larisa. Avem deja textul și linia melodică, dar nu am avut timp. În toamnă cred că se va întâmpla asta. Băiatul a terminat la București Arte, specializare pictură și acum e în America pentru patru luni. E cu iubita în vacanță, dar vrea să și muncească puțin pe acolo. Încă nu ne gândim la căsătorie, așteptăm să termine prietena lui facultatea, e anul II. Îmi place fata mult, dar important e să îi placă lui. Dar Adi văd că are gusturi la femei. Eu nu am fost niciodată un tată exigent și cred că nici dacă ar fi venit cu o fată cu cercei în nas nu aș fi protestat prea tare. Sunt mai mult un prieten cu copiii mei, mai ales cu Adi, care îmi spune tot. Maică-sa e mai exigentă...
- La ce visați, domnule Rizescu?
- Ca fiica mea să ajungă să câștige „Vocea României” și să fie mult mai cunoscută decât mine. Până atunci însă, o pun să studieze după melodiile Andrei. Mi-aș dori să fie ca Andra, să o aud la radio. Și eu să o impresariez. Că tot vorbeam de ce voi face la bătrânețe… Dar dacă și-o găsi vreun băiat și o va impresaria el? Cred că voi fi gelos pe oricine se va uita la mândreţea mea… Dar mi-a promis că, oriunde va merge, nu va pleca fără mine și nevastă-mea.
„Acum primeşti premiu că stai căsătorit! Eu sunt gelosul alfa al familiei”
- Apropo… cum reușiți să păstrați o căsnicie atât de frumoasă, în condițiile în care, știm cu toții, mariajele vedetelor se destramă pe bandă rulantă?
- Și eu vorbesc cu soția mea, la cafea, despre asta. Acum trebuie să primești premiu că stai căsătorit. Cred că secretul căsniciei noastre este că am lăsat de la noi, și unul, și celălalt, dar mai mult ea, trebuie să recunosc. Pentru că mai întârzii, mai stau la șpriț cu băieții... Soția mea a primit și educație bună de la părinți. Pe vremuri, nu plecai de la prima ceartă, reparai, nu aruncai. Anul acesta, în iunie, am făcut 26 de ani de căsnicie. La 25 de ani nu am făcut nunta de argint, dar i-am luat un inel cu diamant, pentru că atunci când ne-am căsătorit noi eram foarte săraci. Dar tot complotez cu prietenii să îi fac o surpriză și poate facem și nunta de argint. Apropo de cafeaua cu soția mea, atunci vorbim și despre facturi și despre listele cu meditații. A stat mult fără mine, dar încerc să mai compensez și o mai iau la evenimente, dar doar când e fata în vacanță. Anul ăsta am apucat să mergem la Verona în excursie și a fost și la câteva spectacole, la mare.
- Cine e mai gelos în relație? Dumneavoastră sau soția?
- Ea a fost geloasă, și e și acum. Mai sună telefoane anonime, fetele mai postează pe Facebook fotografii pe care le fac cu mine de la diferite evenimente. Dar gelosul alfa al familiei sunt eu. Și Luminiţa a cântat la început și nu am mai lăsat-o. Și nici la alt serviciu nu i-am dat voie să meargă! La început, am luat-o să cânte cu mine, dar la fiecare nuntă toți mă întrebau cine este și o lăudau că e frumoasă. Apoi i-am cumpărat o cameră de luat de vederi. Să mai facem niște bani. Dar puștanii spuneau mereu „camera merge cu noi”. Și atunci am vândut și camera. Nu-mi mai ardea nici oamenilor să le cânt. Îmi spuneau mereu cât de bună e și mă enervam. Ce-i drept, mi-a dat Dumnezeu o nevastă cum alta nu e! Și face niște sarmale în foi de viță excelente. (Râde cu poftă)
„Nu prea mai joc nimic! Sunt nervos cu nervii când pierd...”
- Știu că sunteți un pescar împătimit. Cât a avut peștele cel mai mare pe care l-ați prins? Ce aventură nu o veți uita niciodată de la pescuit?
- Şase kilograme și a fost un crap de toată frumusețea. Eu doar la crap merg. Mă duc lângă Pitești, e un lac de concurs, la Teiu. Acum doi ani, am fost în Deltă cu băieții, dar când am ajuns, nu am mai pus nicio lansetă în apă, am băut, am mâncat, am jucat table și am stat la povești. Și asta trei zile. La întoarcere, am cumpărat pește și am mers cu el acasă. De cinci ori am fost în Deltă și mereu am procedat așa. Îmi place foarte mult locul acela și ador să mă plimb cu barca, să mă văd cu prietenii. Când sunt în Deltă, nici telefonul nu sună. Vorbesc doar cu nevastă-mea, seara.
- Mai jucați biliard, domnule Rizescu? Cine vă sunt cei mai aprigi parteneri?
- Nu prea am mai avut timp în ultima perioadă. Cel mai mult am jucat cu Ionică Ardeleanu în America. La billiard îl bat, dar la bowling mă snopeşte el. Câteodată, mai joc biliard cu băiatul meu. Cărți am jucat cu soția mea, dar de vreo 20 de ani nu o mai fac, pentru că eu mă oftic dacă nu câștig. Mai facem acum câte un remmy, noi doi, băiatul și iubita lui. Dar nevastă-mea are noroc și câștigă mereu. Și eu mă enervez…
„Îmi doresc o casă la curte, cu foișor. Mă mai uit la Halep...”
- Cum arată o zi din viaţa lui Cristian Rizescu?
- Când nu am cântare, mă duc la cumpărături, plătesc toate facturile, spăl mașinile, inclusiv a soției și a fiului meu și mai ies cu Larisa și cu nevastă-mea să mâncăm în oraș. Îmi place să mă uit la televizor la sport și la Simona Halep. În copilărie, eu am fost scutit de la sport, pentru că nu-mi plăcea să mă duc. Ne puneau să sărim capra și îmi era frică. Doar în pauză mai jucam fotbal cu băieții. Am încercat și la baschet, dar pentru că nu aveam forță, m-au dat afară. Mai mult cu fetele eram. Le cântam la chitară, în clasă. (Râde şmechereşte)
- Puteți spune că aveți acum viața pe care v-ați dorit-o dintotdeauna sau mai lipsește ceva?
- Nu mai vreau nimic, pentru că nu m-am gândit niciodată că voi ajunge cine sunt. Îmi doresc sănătate pentru mine și pentru familia mea și, poate, să am o casă la curte. Mi-ar plăcea să am un foișor, unde să stau seara cu familia. Și sper ca până la 50 de ani să îmi fac și casă. Mașinile sunt cea mai proastă investiție. Am una modestă, mi-ajunge. Nu vreau să fiu o vedetă mai mare!
„Iubesc litoralul românesc! La Mamaia, ospătarul mă aşteaptă pe plajă cu whisky şi cu gheaţă“
- Ați fost în concediu anul acesta? Unde vă place să vă faceți vacanțele?
- Ador România! Iubesc litoralul românesc, Sinaia și tot ce înseamnă țara asta. M-am și ciondănit cu unii pe tema asta. Nicăieri nu e ca la noi. Într-adevăr, în Hawaii era plaja mult mai bună, dar fără cluburi, prea multă liniște. Mie îmi place gălăgia de la Mamaia. În America, de exemplu, nu poți să bei bere pe plajă. La noi când ies din apă, ospătarul mă așteaptă la cearșaf cu whisky cu gheață. Apoi, seara, ascult lăutarii la terase și cluburi. În America mi-au plăcut Las Vegas și San Francisco. Soția mea a fost fascinată de Paris, ea ar vrea să ne facem concediile mai mult în străinătate, pentru că acolo nu mă cunoaște lumea așa de mult și poate să stea şi ea liniștită.
„Sper ca, atunci când voi îmbătrâni, să fiu la fel de apreciat precum Nelu Ploieşteanu“
- Scoateți acum un nou CD, pe care fanii îl așteaptă cu nerăbdare. Ce conține acesta?
- CD-ul se numește „A zburat puiu’ cu ața” și poartă numele unei melodii făcute pentru băiatul meu. Are 16 piese, doar muzică de petrecere, horă lentă, sârbă și horă mișcată, din care două sunt duete cu Gore Belanski și Ionel Pădurariu, din Botoșani. De sărbători, voi scoate câteva piese frumoase alături de Lorenna, Lena Miclăuș și Alex de la Orăștie.
- Nu vă încearcă niciun fel de spaimă că timpul trece? Vă e frică de bătrânețe?
- Mi-e teamă să nu se ducă genul muzical pe care-l interpretez eu. Tineretul de acum nu mai este ca înainte. În 1986, când am început să cânt, veneau la nuntă violoniști peste 70 de ani, iar acum se cer DJ. Dar sper să ne cheme și pe noi să fim alături măcar de socrii mari și de socrii mici. Eu nu mă las! Sănătos să fiu. Sper ca la bătrânețe să fiu la fel de apreciat ca Nelu Ploieșteanu.