de Ştefania Băcanu
Are talent cu carul și nu o spunem noi, ci spectatorii și telespectatorii care îi apreciază munca și-i admiră proiectele. În plus, faptul că a rezistat într-o lume a artiștilor, șubrezită de ani și zguduită puternic din temelii, unde doar talentul nu pare a mai fi suficient, spune totul despre capacitățile și aptitudinile sale, moștenite sau dobândite în timp. Andrei Aradits, căci despre el este vorba, nu se consideră actor și o declamă cu sinceritate și cu modestia tipică unui mare profesionist, ce se șlefuiește în fiecare zi, cu fiecare proiect, dar mai ales cu lecțiile pe care le învață de la colegii de breaslă, mai experimentați. Face teatru, cinematografie și televiziune deopotrivă, și i-ar fi greu să decidă ce îl împlinește mai mult. Pe Andrei îl vedeți în serialul Vlad, de la PROTV, în fiecare luni, de la ora 21:30, o provocare în care a crezut încă de la început, unde interpretează personajul Ștefan Dragomir. Printre filmări, repetiții și rolul de tată și de soț, Andrei Aradits și-a făcut timp, a stat de vorbă cu noi și ne-a povestit despre meseria de actor în România, despre începuturi, proiecte, visuri și realizări, dar ne-a dezvăluit şi schimbările pe care le-ar face, dacă i-ar sta în puteri...
„Eu și Ștefan Dragomir ne simţim confortabil unul cu celălalt”
- Un nou sezon „Vlad”. Ultimul, de altfel. Ce surprize ne-ați pregătit?
- Marea bucurie este faptul că s-a mai filmat un sezon! Deși nu vă pot spune ce bombiţe am pregătit, cum ar fi fost să facă o încheiere, cumva, un episod final în care să ne omoare pe toți sau așa ceva? (râde)
- Cum a fost experiența asta pentru tine?
- „Vlad” e un lucru bun. Un serial românesc care ar trebui să aibă datoria de a deveni trend, exemplu, nu excepție. Mi-aș dori ca şi celelalte televiziuni să ridice ștacheta calității producției de ficțiune. Sunt mândru că am făcut şi fac parte din acest proiect marca PRO.
- Te regăsești în personaj? Există similitudini între Ștefan Dragomir și Andrei Aradits?
- Da! Cred că fac parte dintre actorii care-și trag personajul spre sine, ceea ce este confortabil, mai ales că eu și Ștefan împărțim același sistem digestiv și respirator. (râde)
- Cum a fost interacțiunea cu colegii, tu fiind unul dintre actorii experimentați, cu „ștate vechi”?
- Interacțiunea este în primul rând umană, cea profesională este secundară, așa că „ștatele vechi” sunt irelevante, de fapt. Colegii sunt niște oameni frumoși pe care mă bucur că i-am întâlnit, să ne jucăm împreună...
„Trăiesc și plătesc facturi jucându-mă. Nu e meritul meu, dar nu e nici vina mea”
- Cu cine ai legat prietenii, cu cine ai colaborat cel mai bine în acest proiect?
- Prieteniile de serial sunt precum iubirile de tinerețe, sunt spumoase, năvalnice, sclipitoare și pline de viață. Dar apoi se termină și dor! Ele depind de context. Fiecare proiect finalizat lasă în urmă o tristă nostalgie, care se va cicatriza în timp. Când ne vom reîntâlni, vom depăna amintiri și ne vom îmbrățișa.
- Ce ai învățat din experiența „Vlad” de la colegii actori? Sau, mai bine zis, actorul Andrei Aradits mai are ceva de învățat dintr-ale meseriei?
- Nu cred că există vreo finalitate în ceea ce privește educația profesională, cu atât mai puțin educația, în general. În profesia asta, tu însuți ești propriul instrument. Dacă întâlniți vreo persoană ce consideră că nu mai are nimic de învățat, v-aș recomanda s-o evitați respectuos. Personal, n-am ajuns nici la 10% din ce cred că ar trebui să știu, ca să mă consider actor.
- Andrei, ce înseamnă să fii actor în România?
- Mie îmi place! Am avut noroc până acum. Trăiesc și plătesc facturi jucându-mă. Asta e o întâmplare minunată. Nu mă judecați. Nu e meritul meu, dar nu e nici vina mea...
„Din vreo 16 milioane de vorbitori de română, doar 500.000 iubesc teatrul”
- Care sunt calitățile pe care trebuie să le aibă cei care aspiră la o carieră în actorie? Talentul este suficient? Pasiunea este parte integrantă, obligatorie a actoriei?
- Nu știu dacă le-aș numi calități. „Copilăros” și „infantil” sunt același lucru, contextul le diferențiază. Să le zicem trăsături. Talentul actoricesc are următoarele componente: inteligență emoțională, un pic de schizofrenie controlată, niște narcisism, câteva picături de bipolaritate, ureche muzicală și ritm, personalitate histrionică, ceva farmec, o lipsă de afecțiune cronică din copilărie ajută la motivație, un om sănătos n-ar alege eschibiționismul ăsta emoțional, dacă n-ar avea o nevoie acută de a fi plăcut și iubit! Pasiunea e cumva implicită. De ce să faci aiureala asta dacă nu ești pasionat? Poți să fii șofer de taxi, chiar dacă nu-ți place să conduci, dar vei avea o viață neplăcută. Există şi slujbe mai cinstite pentru a-ți câștiga traiul.
- Dacă ai putea, ce ai schimba în această industrie?
- Of, nu avem spațiu să înșir lista lungă de probleme de sistem, dar, dacă aș putea, aș putea transforma societatea. Nevoia pentru artă sau divertisment cultural apare abia după ce nevoile primare sunt satisfăcute. Nu te duci la teatru, dacă ți-e foame. Din 16 milioane de vorbitori de română, din spațiul carpato-danubiano-pontic, consumatori de teatru nu cred că sunt mai mult de 500.000. Asta este cam toată piața de desfacere.
- Sunt mulți actori tineri, abia ieșiți de pe băncile școlii, care se declară „muritori de foame”…
- Când condițiile de muncă erau viciate, mii de doctori au plecat în străinătate. Actorii, cu foarte mici excepții, nu-și permit acest lux. Limba maternă este un impediment. În plus, e inflație de actori peste tot. Nu avem cererea necesară de produs cultural sau de divertisment, care să acopere forța de muncă. Cred că ies cam o mie de actori pe an din toate facultățile de stat și private. Câte spectacole, filme, reclame, seriale ar trebui produse pentru a distribui absolut pe toată lumea?
„Niciodată n-am acceptat cu greu un rol, ca și când le-aș face o favoare. Nimeni nu e în poziția de a fi de neînlocuit”
- Ce șansă au să nu fie nevoiți să își schimbe profesia?
- Nu știu, dar, până la urmă, de ce să nu și-o schimbe? De ce să îți petreci tinerețea plin de frustrări și nefericire? Nu e mai bine să te reorientezi din timp? E o nevoie acută de meseriași. Dai cu tunul și nu mai găsești un zugrav sau un electrician bun. Toți sunt în Anglia și Germania.
- Pentru tine cum este?
- Trecutul e frumos, prezentul e minunat. Nu mă întrebați de viitor, că fac atac de panică. Acum sunt fericit. Acum fac lucruri care îmi plac. Dar nu știu ce se va întâmpla peste șase luni. Soluția personală pentru această acută lipsă de perspectivă generalizată e inconștiența voluntară. Nu mă gândesc, nu planific. Doar reacționez la stimuli.
- Care a fost cel mai important rol de până acum?
- Încă n-am avut un rol important. Sau le-am tratat pe toate cu aceeași importanță, mai bine zis. Fac cât pot de bine ce trebuie să fac acolo.
- A fost vreunul care nu ți-a plăcut și pe care l-ai acceptat cu greu?
- Ce imagine eronată aveți! Credeți că s-a milogit vreodată cineva de mine? „Andrei, te vrem pe tine, că ești tu special”. Nici vorbă! Am participat la casting. Niciodată n-am „acceptat cu greu”, ca și când le-aș face o favoare. Nimeni nu e în poziția de a fi de neînlocuit. Nimeni nu e unic și irepetabil. Am fost bucuros că m-au ales pe mine.
Dialog savuros cu unicul Tarantino
- N-ai refuzat niciun rol?
- Rar. De obicei, pentru că eram implicat anterior în altceva și nu voiam să încurc. O dată m-a rugat un student, ușor arogant, să joc la el, că nu știu cine l-a refuzat. Rolul era mic și stupid, scenariul, o imbecilitate cu pretenții, trebuia s-o fac pro-bono, filmare de noapte într-o locație mizeră, chiar n-am găsit niciun argument să mă duc.
- Care crezi că a fost momentul tău de glorie? Momentul în care ai zis: gata, am ajuns sus, acolo unde mi-am propus.
- Dar eu n-am avut încă niciun moment de glorie și sunt foarte departe de „acolo sus”. Subestimați grav ambiția ascunsă pe care o posed. Dacă ar fi să-mi imaginez un astfel de moment, ar arăta cam așa:
„Sună telefonul. Mă uit, e Tarantino. Răspund, ce să fac?!
- Da, Quentin, cu ce pot să te ajut?
- Uite, Andrei, se face trilogia asta după al șaselea best-seller pe care l-ai scris și te vreau pe tine în rolul principal, sunt niște sute de milioane de dolari pe care le oferă producția.
- Quentin, știi că nu despre bani e vorba! Tocmai am terminat de scris simfonia, aș vrea o pauză. Uite, sunt cu Benedict Cumberbatch și nebunul de Tom Hardy, joacă amândoi popice cu alea 10 Oscaruri ale mele, oricare ar face un rol ok. Dacă vrei, vorbim la anul, după ce-l ajut pe Dalai Lama să-și perfecționeze levitația, că i-am promis”. (râde)
- Ești actor de teatru și film, dar faci și televiziune. Care parte îți place cel mai mult?
- Sunt momente, secunde, în care reușesc să fiu 100% acolo, cu totul. În situație, în ochii partenerului, în mintea personajului, momente când nu mint. Sunt rare, dar, din când în când, există! În „Vlad”, cred că am avut vreo două. După ce trec, le observ și atunci mă simt actor. Nu poți să le sesizezi în timp ce se întâmplă, pentru că atunci n-ai fi acolo cu totul. Momentele se petrec aleatoriu, repetiții, spectacole, duble care vor pica la montaj, că a trecut un avion. Sau mai sunt clipe în care descopăr ceva, o nuanță, o intenție, un gest care rezolvă logica emoțională a scenei și atunci mă simt actor. Ciudat, la aplauze, sau acum când dau aceste răspunsuri mă simt... un impostor!
„Vanitatea e cea mai urâtă boală profesională. Nu știu ce medicament poți folosi împotriva ei”
- Cât de important este să rămâi cu picioarele pe pământ și să nu cazi pradă succesului, celebrității?
- Vanitatea e cea mai urâtă boală profesională. Nu știu ce medicament poți folosi împotriva ei. Autoironia ajută. Munca fizică ajută, speli vase, zugrăvești, dai cu mopul. E o boală parșivă ce poate ataca pe oricine, pentru că sâmburele de unde pleacă e gândul foarte ascuns că eu sunt special, genial, unic. De aici până la convingerea că mie îmi miros șosetele a trandafiri și că fiecare flatulație pe care o răsuflu ar trebui să fie o axiomă filosofică mai este doar un pas.
- Ți s-a întâmplat?
- Nu știu. Poate mi se întâmplă, habar n-am. Nici proștii nu știu că-s proști! Poate oamenii vanitoși cred despre sine că sunt decenți și că pretind respectul care li se cuvine. Sau poate „tu” reușești să rămâi „tu”, dacă habar n-ai cine ești, dacă nu ții să definești acest „tu”. Până la urmă, e o problemă de autoevaluare eronată și atunci răspunsul ar fi să nu te evaluezi deloc. Cum reușești să fii tu? Simplu: eu nu exist, cine ai vrea să fiu?
- Există persoane cărora le datorezi parte din succesul tău?
- Da, toți! Am o listă foarte lungă de mulțumiri la Oscar. Şi mai ales soția! (râde)
„Am fost şi în Piaţa Universităţii, la Revoluţie, şi la Mineriadă, şi în Piaţa Victoriei. Ar trebui să-mi fac abonament“
- Îți mai amintești examenul de admitere la UNATC? Cum a fost?
- Da, țin minte aproape tot. M-am întâlnit cu Tudor Chirilă în sala de așteptare, avea și el plete și chitară, ca și mine, am cântat „This boy” pe două voci, că amândoi zdrăngăneam Beatleșii. (râde)
„Am terminat la clasa lui Florin Zamfirescu. Avea preferați. Nu făceam parte dintre ei”
- La clasa cărui actor ai fost?
- Am terminat la Florin Zamfirescu. Ne-a zis multe chestii, una dintre ele era asta: „Actoria e un mod de a gândi” și nici acum n-o pricep. Și politica e un mod de a gândi și prostia e un mod de a gândi... Zamfi avea preferați. Nu făceam parte dintre ei. Mie, personal, nu mi-a spus multe lucruri și asta m-a ajutat enorm. Îi sunt foarte recunoscător. A trebuit să învăț să mă descurc singur!
- Povestește-ne o întâmplare amuzantă din facultate, sigur au fost multe.
- Prima întâlnire cu Albulescu a fost amuzantă. Anul întâi. Eram un tânăr inocent care privea facultatea ca pe o catedrală, profesorii ca pe niște sfinți și colegii ca pe apostoli porniți să tulbure lumea sub aripa Thaliei. Eram la toaletă. Intră Albulescu, se așază lângă mine. După o lungă ezitare, i-am zis politicos: „Bună ziua”. S-a uitat la mine, m-am uitat la el. A replicat: „Într-adevăr”.
- Care a fost primul rol?
- Un iepuraș. În piesa „Cocoșelul neascultător”, de Ion Lucian, la Teatrul Giulești, în 1978. Aveam 5 ani. (râde cu poftă)
„Din comunism, îmi amintesc frigul din casă, din teatru...”
- Unde te-a prins Revoluția din ’89? Cum s-a schimbat viața ta postcomunism?
- Tocmai îmi serbasem ziua de naștere. 16 ani. Am fost acolo. Și în Piața Universității am fost, și la Mineriadă, și în Piața Victoriei. Cred că ar trebui totuși să-mi fac abonament.
- Cum ai trăit momentele de la Revoluţie?
- Pe 21 decembrie 1989, mama a plecat în oraș, făcea masaj cuiva, nu mai știu... Şi m-a sunat să mă întrebe dacă sunt acasă. Eram. Și mă sună a treia oară, de la un telefon public de lângă Sala Dalles și începuseră deja să se adune oamenii și se auzeau pe fundal. Am întrebat-o ce se petrece, dar nu mi-a spus. Și atunci i-am zis: „Mamă, e revoluție!”. Și aveam un coleg, un prieten, care stătea în blocul de lângă, l-am sunat și i-am zis: „Băi, hai, că e Revoluție!”. Am plecat cu troleibuzul 66 spre Rosetti, ne-am dat jos acolo și atunci am văzut prima oară scris cu roșu pe un perete: „Jos comunismul!”. Am văzut un tip care striga: „Jos Ceaușescu!” și mi se părea bizar... Am început să scandăm și noi... La un moment dat, m-am trezit în mijlocul unei coloane, cu un steag în mână... Mai târziu, am plecat acasă, dar ne-am întors spre seară. Erau cordoane de militari, aveam senzația că văd știri din Iran, Irak. Am luat-o pe lângă Hotelul Intercontinental, ne-am dus în față... era plină Piața Universității, se scanda aprig. La un moment dat, au început să tragă. În fața mea, la 20 de metri, a murit un om, împușcat în cap! Când am ajuns acasă și m-am descălțat am văzut că aveam sânge pe teniși, călcasem pe sângele cuiva, probabil...
- Ce îți amintești cel mai bine din acea perioadă? Ce te-a marcat?
- Frigul din casă, din teatru. Curentul oprit, uniforma, culorile gri, vișiniu, maro, albastru ale tuturor hainelor, vânzătoarea de pantofi de la Bucur Obor, profa de franceză văduvă care-l avea amant pe gestionarul de la Alimentara, ca să poată să le dea celor trei copii de mâncare, securistul prietenos de pe palier, cozile... Balconul meu era în spatele blocului. La parter erau Fortuna, alimentara, magazinul vid de carne. Și era permanent coadă sub balcon. Zi şi noapte... Fără obiect specific. Poate se bagă ceva, poate vine „Mașina”. Au fost vremuri frumoase, cum să nu existe nostalgici?!
- Ce ai păstra sau ce ai aduce în prezent, din perioada comunistă?
- Speranța că „dincolo” e mai bine.
„La filmare mi-am cunoscut soţia. Eu actor, ea producție, ceva... Semăna cu Julia Roberts”
- Să vorbim puțin și despre lucruri mai plăcute. 17 ani de căsnicie, împliniţi la 3 iulie. Cum ai descrie această perioadă din viața ta?
- Cum aș putea să descriu 17 ani în două fraze fără să arunc cu platitudini generaliste? Nu știu. A fost o perioadă precum un râu care parcurge diverse forme de relief.
- Cum ți-ai cunoscut soția? Cum te-a cucerit? Ce ți-a plăcut cel mai mult la ea?
- La filmare ne-am cunoscut. Eu actor, ea producție, ceva. Avea cămașă albă, pantaloni, ochelari și deși părea cuminte, avea un soi de directețe în privire. Ah, și semăna cu Julia Roberts! La prima întâlnire, am invitat-o acasă să asculte muzica pe care o compusesem pe calculator. Nu mică a fost decepția când a realizat că nu era un pretext! Chiar compuneam diverse aiureli. Lucrurile s-au lămurit pe parcurs.
- Ştii rețeta unei relații împlinite?
- Pot să vă dau o rețetă de ciocolată, o relație nu poate avea rețetă. Nu e ceva ce faci o dată și dacă respecți gramajul și temperatura de fierbere, îți iese. Nu cred că există scurtături sau modele tipizate. O relație este ceva continuu. Ceva permanent viu care necesită grijă, efort, diplomație, răbdare, iertare, armonie, umor, habar n-am, eu încă descopăr. Work in progress.
„Eric are talent. Sper că va alege ceva care să-l entuziasmeze. Dacă va fi și plătit pentru asta, cu atât mai bine”
- La voi cum a fost?
- La noi e bine.
- Ți-ar fi plăcut să fiți colegi de breaslă?
- Nu.
- Te critică atunci când greșești?
- Profesional, nu prea, pentru că n-are cum să mă depășească. În rest, este soția mea. Critica intră undeva la atribuțiile de bază ale contractului, cred. N-am citit când am semnat!
- Care este cel mai mare critic al tău?
- Profesional, eu. Restul, soția.
- Obișnuiești să te uiți la înregistrări, să te analizezi?
- Uneori, la filmări, da, ca să văd mai clar încadratura, eventual, ca să dozez timingul mișcării, chestii tehnice, de obicei. Încerc să nu mă uit la calitatea actoriei că mă deprim...
- Eric ce înclinații are? Cum îl vezi, are talent?
- Eric are talent. Dar nu știu ce vrea să aleagă, nu știu ce profesii vor exista în următorii ani, nici nu știu ce să-l sfătuiesc. Sper că va alege ceva care să-l entuziasmeze. Dacă va fi și plătit pentru asta, cu atât mai bine.
- Ce relație aveți?
- Suntem rude. (râde)
„Pot fi văzut des la Lidl-ul din Voluntari“
- Ce face Andrei Aradits când nu este la filmări sau pe scenă?
- Uite, Andrei Aradits, momentan răspunde la a 43-a întrebare, întrebându-se, sincer, dacă vreun cititor, vreodată, va ajunge până aici și dacă, oare, ar putea începe să dea răspunsuri în dodii, doar ca să vadă dacă se prinde măcar editorul. (râde)
- La ce proiecte lucrezi acum? Unde poți fi văzut?
- Am început o piesă, textul e minunat, regizoare e Ioana Macaria. Repet și la un soi de film scurt, două personaje, cu Theo Herghelegiu. Pot fi văzut des şi la Lidl-ul din Voluntari. (râde)
- În vacanţă ai fost?
- Da. Înainte să înceapă filmările pentru noul sezon „Vlad”, am fost în Grecia, în Paros, două săptămâni. Pe 1 mai eram deja acolo și era amuzant că am ajuns de Înviere, nu călca nimeni pe străzi, era gol. Și, am mai fost o dată, tot în Grecia, în timpul filmărilor pentru „Vlad”, prin august. Am avut plângeri de la departamentul machiaj, că am venit cu patru tonuri mai închis, dar să sperăm că telespectatorii nu vor observa că apar în unele cadre alb și în altele negru. Norocul meu că am filmat prin niște coclauri, eram mai nespălat și atunci putem zice că aş fi fost jegos. (râde)
„Mama m-a văzut într-o comedie, mi-a spus că am mai mult talent decât ea şi apoi a murit“
- Cum și când ai decis că vrei să te faci actor?
- După ce am dat Bacalaureatul, am dat cu banul, a ieșit actorie, dar decizia definitivă cred că s-a cimentat prin anul III de facultate când, accidental, am avut trei secunde de geniu într-un turneu. Atunci am realizat că poate am ce căuta în meseria asta.
- Ce au spus părinții?
- Ai mei erau divorțați, tata se mutase, cred, la Oradea deja, n-avea nimic de zis. Mama a fost actriță în tinerețe, mi-a zis că e o meserie câinoasă care mănâncă ficați. N-aș putea spune că era în al nouălea cer, dar m-a susținut. Am avut un spectacol la Teatrul Act, la vreo doi-trei ani după ce am terminat facultatea, cred că a fost printre primele, „Cum se face” - regia Theo Herghelegiu, o comedie absolut delirantă. După ce m-a văzut, mi-a spus că eu am mai mult talent decât ea și că am ales bine, apoi, după vreo lună, a murit!
„În cele două-trei zile când am rămas fără gust şi miros am descoperit un vin mai prost pe care voiam să-l arunc“
- Te-au încurcat mult restricțiile din ultimul an şi jumătate?
- Da, urăsc sincer testul PCR-ul. În nas, m-am obișnuit, dar bățul în gât este ceva ce detest cu toată ființa. Dar asta e un fleac pe lângă isteria, dezolarea și lipsa de perspectivă pe care le simt cum macină societatea și, mai ales, breasla pe care o reprezint.
- Și pe tine te-a lovit virusul. Cum a fost, ai rămas cu ceva probleme?
- Nici vorbă. Ba, mai mult, în cele două-trei zile în care nu am avut gust și miros am descoperit un vin mai prost pe care chiar voiam să-l arunc. A fost o oportunitate pentru a folosi această resursă.