de Ştefania Băcanu
Marele artist Ion Dichiseanu, despre care colegii de breaslă au decretat că „A fost un actor în totalitate!”, s-a stins din viaţă la vârsta de 87 de ani, lăsând cultura românească dezgolită... şi din ce în ce mai săracă. Însă, Dichi a rămas viu în inimile tuturor, dar mai ales ale admiratorilor care i-au apreciat talentul şi longevitatea, graţie filmelor şi pieselor de teatru în care a jucat magistral mai bine de 50 de ani. Pentru familie, pentru Ioana, unica fiică, tata Dichi nu a plecat într-o altă lume, ci este veşnic prezent alături de ea, în mijlocul celor dragi, călăuzindu-le paşii, aşa cum a făcut-o întreaga viaţă. Să-ţi pierzi un părinte este greu, dureros, nu se poate descrie în 1.000 de cuvinte, dar să fii chiar martorul ultimelor clipe de viaţă ale tatălui, cum a trăit Ioana, este o partitură cumplită, spre imposibil de jucat chiar şi de către marii maeştrii ai lumii. Au trecut cinci luni de la dispariţia marelui Dichiseanu, însă durerea zvâcneşte la fel... A confirmat-o Ioana, într-un interviu emoţionant în care a povestit cum s-a scurs infernal acest răstimp şi cum arată viaţa fără dragul de „Dichi”.
„Dacă mi-ar fi cerut cineva să mă înjumătăţesc efectiv, ca să-l aduc înapoi, aş fi făcut-o fără regrete”
- Ioana, ce faci, cum mai eşti?
- Încerc să îmi revin, să mă obişnuiesc cu plecarea tăticului meu... (suspină)
- Ai trecut prin momente greu de descris în cuvinte...
- Dispariţia lui este o traumă... Pentru mine, tata a fost Dumnezeul meu pământean! Dacă mi-ar fi cerut cineva să pariez cu propria-mi viaţă că tata va veni înapoi acasă, aş fi făcut-o. Dacă mi-ar fi cerut cineva să mă înjumătăţesc, la propriu, aş fi făcut-o, fără niciun regret, doar pentru a-l readuce lângă noi. Eram atât de încrezătoare că se va întoarce... În momentul în care mi s-a stins în braţe, ştiu doar că m-am simţit pierdută şi că tot Universul meu s-a năruit... Cu toate acestea, simt că a rămas în continuare lângă noi, chiar cred că ne protejează şi acum... De fiecare dată când îi cer ajutorul sau îndrumarea, totul începe să se alinieze şi să aibă rezolvare.
- Când îţi lipseşte cel mai mult? Care sunt momentele în care ţi-ai dori cu ardoare să fie din nou lângă tine?
- Toate momentele prin care am trecut m-au marcat enorm. Au lăsat răni ce nu se vor vindeca niciodată, dar, în acelaşi timp, m-au făcut să realizez că sunt un om mai puternic decât credeam şi că nu mă dau bătută, ci lupt cu toată fiinţa mea până la capăt. La fel ca tata... Îmi lipseşte în fiecare secundă! În fiecare clipă aş vrea să îl strâng în braţe şi să îi mai spun o dată că îl iubesc, şi tot nu ar fi suficient. Nimic nu va mai fi la fel ca înainte, dar am noroc cu „diamantul familiei” - aşa îi spunea tata Anastasiei -, cu Adi, cu mama... Nici nu ştiu ce aş fi făcut fără ei...
Conexiuni karmice, aproape incredibile, între tată şi fiică
- Există ceva ce ai fi vrut să îi spui lui Dichi şi nu ai mai apucat să o faci?
- Aveam o relaţie foarte strânsă şi nu cred să fi rămas ceva nespus din partea mea. I-am repetat că îl iubesc până în ultima secundă. Legătura noastră a fost specială încă de când eram în burtica mamei. Ea s-a rugat ca eu să semăn în totalitate cu tata şi să fiu un cadou pentru el. S-au creat niște conexiuni incredibile... Eram programată să mă nasc în jur de 29 octombrie, dar am decis să apar la două zile după aniversarea lui. Suntem amândoi în zodia Balanţă. Eu am venit pe lume într-o zi de joi, iar el a plecat tot joi. M-am născut în 1987, el, în 1933. Eu aveam 33 de ani, iar el 87 când s-a dus dintre noi. Şi multe alte coincidenţe pe care doar un expert numerolog le poate explica... Cert este că l-am simţit ca fiind sufletul meu geamăn!
- Ce ţi-a lăsat tati?
- Am moştenit multe de la tata, inclusiv foarte multe trăsături de caracter şi am preluat anumite laturi ale personalităţii sale, dar despre acestea cred că pot detalia mai multe mama şi Adi. (râde) Cea mai importantă avere este acest nume pe care trebuie să îl duc onorabil mai departe şi să am grijă ca papa să trăiască în continuare în sufletele şi în gândurile publicului. De exemplu, colaborez cu Andrei Kerestely pentru o melodie pe care o voi cânta împreună cu tata şi pregătim, împreună cu cei de la Electrecord, un CD cu melodiile lui, duetele sale. Pentru că Ion Dichiseanu este un artist complet. Trebuie să avem grijă de valorile noastre, în special culturale, pentru că o naţie fără cultură este literalmente pierdută, iar noi, cred că asistăm la priveghiul culturii în România.
- Îi simţi prezenţa? Ţi-a apărut în vise?
- Am avut vise premonitorii cât timp era în spital... Îmi spunea anumite lucruri pe care mi le confirmau medicii când sunam dimineaţa... Acum îl visez aproape în fiecare noapte. Primesc semne şi confirmări de la el zilnic. Chiar am notat tot ceea ce am visat şi sunt convinsă de faptul că unele au fost „vizite”, părea atât de real şi nu erau legate de amintiri. Sunt conversaţii şi dacă aş începe să le redau, s-ar crede despre mine că nu sunt deloc în regulă. Dar eu știu ce spun... Şi tata ştie, simt asta...
„Îi spunea Anastasiei că este «primăvara sufletului său»”
- Care erau cele mai frumoase momente ale voastre?
- A fost lângă mine în toate clipele, şi bune, şi rele. Făceam aproape orice împreună şi era de un optimism incredibil. Se lumina totul în jurul lui... Ştia să îi facă pe cei din jur să se bucure de lucrurile mărunte. Mergeam cu Anastasia în parc, ne plimbam. El îi spunea Anastasiei că este „primăvara sufletului său”. Mi-a zis în repetate rânduri că datorită ei întinerea şi îşi dorea să o ducă la grădiniţă, dar n-a fost să fie... Se jucau împreună, îl machia, cântau, colorau, o ajuta să numere. Eu şi mama am învăţat-o rugăciunea „Tatăl nostru”, iar Dichi era fascinat de cum o spunea...
- Ce ai învăţat de la el?
- Lucrul care mi s-a întipărit în minte şi a devenit oarecum un motto al meu este, mai degrabă, un îndemn: „Să îi arăţi omului că îl iubeşti cât este în viaţă”. Şi asta încerc să demonstrez, să arăt cât de multă iubire pot familiei mele...
- Anastasia întreabă de el?
- Anastasia nu întreabă de el, pentru că ştie că nu mai vine... A înţeles, oarecum, situaţia. În schimb, în toate activităţile noastre sau când aşez masa, are grijă să îmi aducă aminte că „Dichi e lângă noi”. Sau, când cobor din maşină, să îl aştept şi pe Dichi... Este clar că îi este dor de el şi îi simte lipsa foarte tare.
- Dar alţii te mai întreabă de el?
- Toată lumea mă întreabă de el. De fapt, toţi cei care l-au îndrăgit încearcă să păstreze o legătură, o conexiune în continuare, prin mine.
„Nu sunt adepta bonelor, pentru că nu am încredere în nimeni”
- Ce face Anastasia? Deja merge la grădiniţă?
- Cred că rolul vieţii mele este acela de mămică. Anastasia creşte văzând cu ochii. Anul acesta a început grădiniţa, fiindcă este obligatoriu înaintea scolii, din câte am înţeles. Altfel, recunosc, nu am fi dat-o. Eu nu am mers la grădiniţă şi sunt foarte bine. Are o înţelepciune şi o maturitate pe care nu le întâlneşti prea des la un copilaș de 5 anişori. Şi, credeţi-mă, nu sunt subiectivă...
- Şi cum s-a adaptat la grădiniţă? Îi place sau tot mai bine este acasă, cu mami?
- S-a adaptat repede... dar tot mai bine e acasă, unde se joacă tot timpul sau dansează. Este foarte talentată! Când era tata, el era partenerul ei de dans şi de distracţie.
- Cine te ajută în creşterea ei?
- Am primit sprijin din partea tuturor, dar eu sunt cea care stă tot timpul lângă Anastasia. Suntem cele mai bune prietene şi facem totul împreună. Aşa am crescut şi eu... Nu am fost adepta bonelor, pentru că nu am încredere în nimeni. Mi se pare normal ca părinţii să îşi pună amprenta în ceea ce priveşte educaţia unui copil. Se spune că, în general, un copil este oglinda părinţilor...
„Sunt regizor, dar nu m-am văzut în postura asta. Nu în vremurile acestea! În schimb, cânt muzică fado”
- Ce activităţi aveţi împreună?
- Ne jucăm, facem puzzle-uri, colorăm, cântăm, dansăm, ne ducem la cumpărături... Ne înţelegem excelent, este un copil extraordinar şi se adaptează imediat. Am avut curajul să mergem cu ea la Cotroceni, când tata a fost decorat de preşedintele Iohannis... Şi avea doar 3 ani atunci!
- Pe 23 septembrie, a fost ziua ei de naştere. Ce i-aţi pregătit?
- Ziua de naştere am serbat-o la naşii ei. Tot ei au organizat şi petrecerea de la 3 ani... Avem o relaţie strânsă şi mă bucur când văd că Anastasia este foarte ataşată de naşii ei. Sunt nişte oameni minunaţi! Din păcate, nu am mai fost în formula completă din anii trecuți...
- Dar tu ce faci, Ioana? Lumea nu prea ştie cu ce te ocupi. Aşa că, haide, să o lămurim...
- Am absolvit Universitatea MediaPro la secţiunea regie de film şi televiziune. Deci, sunt regizor, dar nu m-am văzut în postura asta, cel puţin, nu în vremurile acestea. Este foarte, foarte complicat să faci film. Înainte, erau anumite bugete oferite de Ministerul Culturii, erau alte criterii, acum trebuie să alergi după sponsori... În schimb, cânt, dar refuz multe dintre invitaţiile în anumite emisiuni, fiindcă prioritatea mea este Anastasia. Poate că, de aceea publicul nu ştie cu exactitate ce fac... Genul de muzică pe care îl abordez este pentru un anumit segment de public, să spunem mai „nişat”, deloc comercial... Am ales să cânt fado, un fel de „tristețe pe note”, aşa cum îmi place să-i spun...
Despre destin, Dichi-actorul şi drama lui Adrian Pintea
- De ce te-ai hotărât să urmezi o tot carieră artistică?
- Am ales să rămân în acelaşi domeniu ca ai mei, pentru că aşa am simţit! Sunt născută şi crescută într-o familie de artişti. Practic, am deschis ochii în lumina reflectoarelor. Pe ce alt drum puteam s-o iau? Iniţial, optasem pentru actorie. Chiar vorbise tata cu Adrian Pintea, Dumnezeu să-l odihnească!, să mă pregătească pentru examenul de admitere. Nu puteam să îl las pe tata să îmi fie „profesor”, pentru că exista posibilitatea ca el să fie subiectiv. Apoi, maestrul Pintea începuse să se simtă rău şi nu am mai făcut pregătirea... Astfel, am luat decizia, împreună cu ai mei, să încerc la Regie.
- Cine ţi-a îndrumat paşii spre această lume?
- Când îl vedeam pe tata la televizor sau pe scenă, în teatru sau în concerte, mi se părea că văd un titan al artei. Era un profesionist desăvârşit şi se pregătea cu religiozitate pentru fiecare moment. La teatru, mergea cu două ore înainte de spectacol, pentru a repeta în cabină şi pentru a intra în starea necesară. Era şi foarte emotiv, totodată. Chiar şi după zeci de ani de experienţă avea emoţii, fiindcă îşi respecta publicul şi pentru că trăia fiecare moment. Asta am admirat întotdeauna la el din punct de vedere profesional: pasiunea şi dăruirea lui pe scenă.
- Dacă ar fi fost să joci un rol, care ar fi fost acela?
- Aş fi acceptat doar roluri în care nu eram obligată de scenariu sau de regizor să am anumite scene specifice. De exemplu, să fiu prea apropiată de un actor. De aceea, am şi renunţat la ideea de actorie. Nu aş fi putut, oricât de mare ar fi fost onorariul...
„Iubirea există. Nu sunt poveşti!“
- Cum este mariajul tău? Spuneai, la un moment dat, că nu ai fi crezut vreodată că o să poţi iubi atât de mult... Te refereai la soţul tău, Adrian...
- Mariajul nostru este unul liniştit, genul acela de iubire aşezată. Iubesc şi sunt iubită, cum nu prea credeam că se poate. Aveam sentimentul că sunt doar poveşti, dar Adi m-a făcut să văd dragostea cu alţi ochi... Îmi arată afecţiune totală în fiecare zi şi sper că şi eu, la rându-mi, să îi arăt exact la fel.
- Îţi este „jumătate” cu adevărat?
- Adi este jumătatea mea! În primul rând mă susține şi îmi oferă echilibru, ne completăm. Este un familist şi mi-a demonstrat în nenumărate rânduri că mă pot baza pe el. Am pornit cu toată încrederea la drum, alături. Mă simt o femeie împlinită şi fericită, datorită familiei mele. Cred că fără familie aş fi fost pierdută!
- Dacă ţi-ai putea îndeplini o dorinţă, una singură, care ar fi aceea?
- Dorinţa pe care o am în momentul de față nu se va putea împlini niciodată... (are cea mai tristă voce din lume)
„În liceu, chiuleam de la ore pentru a ajunge mai repede la ai mei“
- Faptul că eşti fiica unui mare actor a fost, cumva, o povară pentru tine, de-a lungul timpului?
- Aş fi ipocrită dacă aş mărturisi că a fost o povară. Sigur, aş putea să mă victimizez şi să spun că mi s-a întâmplat fie să fiu subestimată, fie să fiu înlăturată, din pură invidie, dar adevărul este că nu am perceput-o ca fiind o reală povară. Mă mândresc cu acest lucru!
- De fapt, nu doar fiică de actor, ci şi de cântăreaţă. Cum a fost să creşti într-o familie unică de artişti?
- A fost superb! Se spune că, în realitate, copiii îşi aleg părinţii, iar eu cred că ai mei sunt cei mai buni din lume. De exemplu, în liceu, recunosc că am mai chiulit de la ore doar pentru a ajunge mai repede la ai mei. Mă simţeam atât de bine cu ei... De poveste...
- Dar printre artişti? Presupun că mergeai des cu părinţii la evenimente, la întruniri... Era o viaţă care-ţi „făcea cu ochiul”?
- Eram „parte” din ei, eram foarte ataşată de părinţii mei. Mi se mai întâmpla să dorm pe scaune la restaurante sau în cabinele la spectacole, dar eram cea mai fericită din lume pentru că mereu stăteam lângă dragii de părinţi. Mă consider o norocoasă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu deoarece mi-a oferit aşa o familie!
„Cu mama, ne încurajăm, plângem, ne susţinem reciproc...”
- Te-a afectat mult divorţul părinţilor tăi?
- Atunci când au divorţat ai mei, nu prea mă aşteptam... A fost destul de greu pentru că, 21 de ani, am fost mereu împreună şi mi se părea de neconceput să mă împart brusc între ei. Îi iubesc în egală măsură! Pe parcurs, lucrurile s-au aşezat datorită faptului că au păstrat o relaţie de prietenie şi ei chiar s-au iubit... Totuși, venirea lui Adi şi apoi a Anastasiei au unit şi mai mult familia noastră.
- Ce relaţie ai cu mama ta? Cât de des vă vedeţi?
- Mama este cea mai bună prietenă a mea. În momentul în care m-am născut, mama a lăsat totul deoparte şi s-a ocupat numai de mine. Aşadar, suntem legate ombilical una de cealaltă, dar parcă toate aceste necazuri din ultima perioadă ne-au legat şi mai tare... Ne încurajăm, plângem, ne susţinem reciproc... E greu să ne revenim... Amândouă am rămas fără taţii noştri!