de Cătălina Tăgârţă

Veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu o glumă pregătită, Nicolae Datcu e sufletul petrecerilor şi al emisiunilor de televiziune. Interpretul de muzică populară - angajat al Ansamblului Artistic Ciocârlia de aproape 15 ani - e cunoscut şi pentru faptul că a imitat mulţi artişti, printre care Irina Loghin şi Benone Sinulescu - idolii săi din copilărie. Nicu ne-a făcut rezumatul vieţii sale în stilu-i caracteristic: adică reproducând episoade vesele sau penibile zâmbind cu gura până la urechi, cu fredonări de versuri şi imitaţii ale marilor artişti.

Când era mic cânta îmbrăcat în fusta mamei
- Nicu, haide să le povestim cititorilor câte ceva despre copilăria ta!
- Sunt originar din Buzău, Pietroasele. La vârsta de 7-8 ani m-am mutat cu părinţii şi cei cinci fraţi la Bucureşti, dar toate vacanţele mi le-am petrecut în provincie, cu bunicii mei.

- Ce amintiri ai de pe vremea aceea?
- Părinţii şi bunicii mei ascultau muzică populară, şi uite aşa m-am îndrăgostit şi eu de ea. Mergeam pe câmp să pasc vaca şi cântam de unul singur sau şi cu alţi copii, pe care îi puneam să fie spectatorii mei, cum vedeam eu la televizor că făcea Benone Sinulescu sau Irina Loghin, care sunt idolii mei. Altădată îmi amintesc că mă îmbrăcam cu o fustă lungă de-a mamei, îmi puneam pantofi cu toc, luam un deodorant pe post de microfon şi cântam ca Romica Puceanu cât mă ţineau plămânii. Făceam adevărate reprezentaţii în faţa oglinzii...

- Familia ce părere avea de treaba asta?
- Îmi plăcea să fiu singur în „spectacolele mele” (râde), dar fraţii şi părinţii se uitau la mine pe ascuns şi de multe ori ziceau: „Ăsta mic e nebun...” Vezi tu, pe vremea aceea copiii ascultau altă muzică. Erau la modă Depeche Mode, Michael Jackson, Madonna, iar eu ascultam Irina Loghin şi Benone Sinulescu la pick-up şi apoi le cântam melodiile copiilor din faţa blocului.

„Nea Beni m-a ajutat foarte mult”
- Apropo de Benone Sinulescu, cu care eşti prieten bun, ce ne poţi povesti?
- Eu sunt singurul solist care are voie să cânte, legal, din repertoriul său. Îl cunosc pe nea Beni din copilărie. M-a ajutat foarte mult. Am fost vecini în Drumul Taberei şi ţin minte că eram îndrăgostit de el. Îl urmăream peste tot să-l ajut cu sacoşele când se întorcea de la piaţă, iar de Sărbători mergeam cu colindul la el de mai multe ori, numai să-l văd. Dar şi el m-a simpatizat de mic, că mă vedea mai descurcăreţ decât ceilalţi. Şi drept dovadă că am şi rămas prieteni de familie, chiar dacă s-a mutat la Arad. Când vine în Bucureşti mă sună: „Dătculenule, vezi că vin... vii să mă iei şi pe mine de la gară dimineaţă?!” Îi port un respect profund...

- Mi-ai spus cândva că ai urmat Liceul Economic... Cum de-ai trecut de la cifre la artă?
- Provenind dintr-o familie cu copii mulţi - suntem patru băieţi şi o surioară, eu fiind cel mai mic -, se punea problema să învăţ o meserie, aşa că am fost la Liceul Economic, dar nu s-a lipit nimic de mine, deşi mi-am luat nevastă economist... (râde). Îmi plăcea mult ideea de a deveni artist, dar toţi îmi ziceau că e greu, că n-am să pot, că trebuie să am pile, iar cineva m-a sfătuit: „Mergi la Şcoala Populară de Artă, să vezi măcar dacă ai aptitudini”. Am dat examen şi am luat, aşa că am urmat cursurile în paralel cu liceul, iar după aceea am urmat Facultatea de Arte, „Pedagogie Muzicală şi Teatru Muzical”.

La prima ieşire pe scenă era să rămână dezbrăcat
- Când a fost prima ieşire pe scenă?
- În afară de grădiniţă şi de şcoala generală, prima apariţie pe o scenă mai mare, cu public şi orchestră, a fost la serbarea de sfârşit de an de la „Şcoala de Artă şi Muzică”, unde-mi amintesc că-mi tremurau picioarele de emoţii. În plus, pantalonii mei erau atât de mari, că nu stătea brâul bine, aşa că i-am legat cu o sfoară. În momentul în care am început să cânt simţeam cum se desface sfoara şi cad pantalonii de pe mine, aşa că ţineam cu o mână microfonul, iar braţul celălalt îl strângeam de corp cât puteam de tare, ca să ţin brâul. În timp ce cântam, profesorul striga întruna la mine: „Ia mă mâna de acolo, ia mă mâna de acolo”, dar eu nu o luam deloc, că rămâneam dezbrăcat (râde).

- Dar la nunţi când ai mers prima oară?
- În timpul Şcolii Populare de Artă, căci tot atunci am imprimat şi primele patru piese la radio, printre care „Sărmana inimă bună” sau „S-a dus cucul, pupa-l-aş”. Era numai folclor autentic... După înregistrările la radio am început să merg la multe festivaluri în ţară - unde am luat nenumărate premii, dar şi la nunţi. Maestrul Marius Olmazu m-a luat deoparte într-o zi şi mi-a zis: „Măi, tu o să mergi cu mine la nunţi, dar să vii să te învăţ repertoriul”. Am cântat chiar şi la restaurant, la Burebista, în Bucureşti, unde aş îndrăzni să zic că m-am format, doar mă uitam la client şi ştiam ce vrea, dar apoi a venit criza... În fine, revenind la începutul carierei mele, toate erau bune şi frumoase când, mare tragedie... a venit vremea să merg în armată.

„După armată am zis că mor fără Ciocârlia”
- Ce amintiri ai din acea perioadă?
- La început am fost disperat. Imaginează-ţi unul ca mine, care abia începuse cariera, să plece în armată... Dar salvarea mea a venit dinspre Valeria Arnăutu, care mi-a zis: „Vezi că la Ansamblul Ciocârlia este o unitate de jandarmi şi se face armata, artiştii/cântăreţii sunt repartizaţi acolo”. Am stat în unitate două săptămâni până am depus jurământul, iar după perioada asta am trăit un adevărat vis. Cântam la recepţii, am mers în turnee, în spectacole în toată ţara cu artişti de renume: Mioara Velicu, Steliana Sima, Angela Moldovan... nu ne ajung câteva ceasuri să-i enumăr pe toţi. A fost un an minunat, dar, ca orice lucru frumos, stagiul s-a terminat, iar eu am zis că mor fără Ciocârlia.

- Şi cum ai făcut să rămâi?
- Să-i dea Dumnezeu sănătate Stelianei Sima, actuala mea şefă la Ansamblul Artistic Ciocârlia, care m-a recomandat. Au trecut aproape 15 ani de atunci, şi uite că sunt aici şi azi. Chiar dacă mi-ar da oricine oricât nu plec de la Ciocârlia. Suntem o echipă tânără, ne înţelegem extraordinar, nu suntem doar colegi, ci şi buni prieteni. Apoi, mă bucur că am colaborat cu toţi marii realizatori din TVR - care m-au chemat în emisiunile lor -, dar debutul meu a fost mai ales la Etno TV, unde făceam şi imitaţii.

„Când eram mic spuneam că vreau să mă fac gunoier”
- Vrei să spui că practic ai devenit cunoscut mai mult prin imitaţii?
- Nu. Dar s-a legat aşa o chestie... toţi cântau, iar eu făceam şi altceva, îi înveseleam pe oameni. Chiar pot spune că am o colegă la ansamblu cu care am mers la un eveniment într-o comună din Arad, iar în autocar mi-a zis: „Măi Datcule, dacă şi aici te cunosc ăştia după imitaţii...”, şi nici n-am coborât bine, că auzim pe cineva: „No, uite pă Datcu ăla care imită pă toţi”, şi ne-am pus toţi pe râs. Eu, chiar şi când merg la evenimente, oamenii mă întreabă: „După ce cântaţi ne faceţi şi o imitaţie, nu?!” Le place când îi imit pe Dolănescu, pe Irina, pe toată lumea... Am experienţă de când eram mic. Când eram în vacanţe la ţară, oamenii mă puneau să imit diverse persoane din sat, şi-mi ziceau: „Măi, tu o să te faci artist mare”. Dar eu ştii la ce visam?! Spuneam la toţi că vreau să mă fac gunoier. Serios. Mă fascina maşina de gunoi (râde).

- Dar dacă n-ar mai merge treaba de-acum încolo, ce-ai face?
- N-am idee, că nu ştiu să bat un cui, dar sper să nu se întâmple asta. Oricum, vreau să subliniez faptul că sunt mulţumit, am fost un răsfăţat al emisiunilor de televiziune.

„Să dea dracu’ dacă mai ştiu când glumeşti sau vorbeşti serios”
- Cam câte melodii ai?
- Am peste 100 de melodii, iar în ultima vreme am mai adunat vreo 30 de piese autentice, cântate de ţărani bătrâni de la ţară la şezătoare... pe care vreau să le înregistrez la radio. (n.r. - face o demonstraţie) Acesta-i un cântec de înstrăinare, când fata pleacă de acasă..., dar apoi, când se întoarce înapoi bătută, e alt cântec, pe care o să ţi-l zic data viitoare (râde).

- De când te ştiu, mereu eşti pus pe glume. Poţi sta vreodată şi serios?
- Să ştii că mi-a mai zis cineva asta în ultima vreme: „Să dea dracu’ dacă mai ştiu când glumeşti sau când vorbeşti serios!”. Dar mie-mi place ca omul de lângă mine să se simtă bine. Chiar şi dacă am vreo problemă, niciodată nu arăt.

„Soţia mea primeşte flori mereu, şi veştejite, şi neveştejite”
- Lăsând deoparte viaţa profesională, mai ai timp pentru familie?
- Sigur. Trebuie să îmi fac timp mai ales pentru cel mic, dar şi pentru soţie.

- Cum ai cunoscut-o pe soţia ta?
- Eu m-am căsătorit târziu, după 30 de ani (n.r. - acum are 36 de ani). Am cântat la o nuntă la care era invitată şi soţia mea, m-a plăcut, am stabilit o întâlnire prin intermediul mătuşii sale, care e colega mea la ansamblu, şi totul a fost pe principiul: văzut, plăcut, luat, căci peste un an ne-am şi căsătorit, iar apoi am făcut şi un copil. Am un băieţel de un 2 ani şi 5 luni. Soţia nu asculta deloc muzică populară până să mă cunoască. Soacra mea, în schimb, mă ştia foarte bine, şi chiar îi spunea, când era televizorul pornit pe Etno TV: „Uite, ăsta e Nicolae Datcu, ăsta...”, iar nevastă-mea zicea: „Ia mai dă-i încolo!” şi oprea televizorul. Dar când m-a văzut la nuntă m-a plăcut.

- Eşti romantic de fel?
- Sunt foarte romantic. Dacă un artist nu e romantic, e „caca-maca”. Ştiu foarte multe chestii de la teatru, că ce e viaţa noastră dacă nu un teatru total?

- Cu ce ţi-ai surprins soţia ultima dată?
- Păi o surprind şi când intru pe uşă (râde). În plus, soţia mea primeşte flori mereu, şi veştejite, şi neveştejite.

- E geloasă?
- Acum nu mai este, pentru că mă cunoaşte şi ştie ce-mi poartă „dobitocizorul”, dar la început a fost foarte geloasă. În plus, să ştii că sunt un soţ tare grijuliu: îi iau mereu haine frumoase, calc şi îmi place să fac curat. Am învăţat toate astea de la mama. Fiind cinci copii la părinţi, fiecare trebuia să facă ceva în casă.

- Ştii cum zice o vorbă din popor, că, dacă mai şi găteşti, eşti bărbatul ideal! Deci?
- Nu gătesc, dar asta fiindcă nu am răbdare (râde).

- Ce îţi mai place să faci în timpul liber?
- În fiecare zi când plec de la serviciu ocolesc tot centrul Bucureştiului, la picior, ca să fac mişcare. În rest, ne place să mergem la teatru, la spectacole de folclor... Şi chiar joc şi eu teatru. Momentul vesel „Esmeralda şi Carlos Daniel”, în care interpretez alături de Ana Maria Arnăutu un rol de ţigan, are mare succes. Cât despre imitaţii, unii m-au criticat, alţii nu, dar văd că acum se ocupă cam toţi cu asta. Oricum, pentru mine e important că sunt apreciat de public, dar mai ales de marii artişti. E lucru mare să fii apreciat de Irina Loghin, de Maria Ciobanu, de Benone Sinulescu, de Ion Dolănescu, care îmi zicea: „Hai mă, ce faci, când mă mai imiţi?!”.

Peripeţii de la petreceri

- Ce peripeţii îţi mai aminteşti de la nunţi?
- Prima oară când am fost la nuntă cu un coleg de la ansamblu a început o furtună puternică, de a luat cortul pe sus. Colegul meu, săracul, încerca să mă liniştească: „Hai, c-o să fie şi altele mai bune”. Apoi, la multe petreceri, oamenii îmi zic: „Domnul Datcu, de ce n-aţi luat-o aici şi pe soţia dumneavoastră, Mihaela Gurău?”, iar eu mă amuz teribil. Dacă mă văd împreună la petreceri cu colega mea Mihaela Gurău, oamenii au impresia că suntem o familie. Dar soţia mea e economist, nu-i persoană publică (râde). Altădată - ştii că Benone Sinulescu şi Ion Dolănescu nu s-au înţeles niciodată - veneam eu cu nea Beni de la o cântare şi am oprit într-un sat să luăm ceapă de la cineva de pe marginea drumului. Când ne-a văzut vânzătoarea s-a pus pe ţipat ca din gură de şarpe: „Vasileeee, Vasile, mă Vasile mă, vino încoa’ mai repede”. Noi nu ştiam ce s-a întâmplat, dar îl vedem pe Vasile că vine cu furca spre noi şi ne-am cam speriat. Iar femeia-i zice: „Hai, mă, Vasile, repede, uite-l pe Dolănescu!” Când a auzit nea Beni s-a schimbat la faţă radical şi a zis: „Hai, dragă, nu mai luăm nicio ceapă! Ce Dolănescu, domne, ai înnebunit?!”.

Pe prima pagină a ziarelor din China

- Care a fost cel mai frumos turneu în care ai mers?
- Am mers în multe ţări, dar prima ieşire din ţară şi cea mai interesantă a fost în 2004, când eu şi doamna Aneta Stan am mers, din partea Ansamblului Ciocârlia, să participăm la un festival care se deschidea la Beijing şi care apoi pleca în toate oraşele din China. Am interpretat atunci şi un cântec în limba chineză - pe care mi l-a dat Gheorghe Turda şi l-am învăţat în circa două luni, după ureche, fără să ştiu ce zic. Dar atât de bine am interpretat, că din 22 de ansambluri ce reprezentau 22 de ţări noi am luat trofeul. Imaginează-ţi o sală cu 8.000 de chinezi, toţi în delir... Tocmai de aceea mi-au propus să renunţ la melodia în română şi să mai cânt una în chineză, iar eu am refuzat: „Am venit aici să reprezentăm România. Cântecul chinezesc îl spun de plăcere”. A doua zi eram în toate ziarele, pe prima pagină: „Un interpret român cântă din suflet şlagărul chinezesc”. Atunci am trăit cel mai frumos moment din carieră. Nici nu apărusem eu în presa din România când eram pe prima pagină a ziarelor din China. Dar acum sunt cunoscut şi la noi.