de Cătălina Tăgârţă

Familist convins şi propovăduitor al credinţei şi al moralei creştine, Marius Ciprian Pop a renunţat la veşmintele preoţeşti pentru a putea cânta. Dar, aşa cum spune chiar el, credinţa o poartă în suflet, pentru că aceasta, la fel ca şi muzica, sunt pentru el un mod de viaţă. Interpretul de muzică populară şi pricesne trăieşte de 18 ani o frumoasă poveste de dragoste cu soţia sa, Adina, şi are o minune de fetiţă, Antonia (10 ani), cei trei fiind nedespărţiţi oriunde ar merge. Iată ce ne-a povestit părintele despre viaţa sa personală, dar şi despre carieră.

„Cânt pentru mărturisirea identităţii unui neam”
- Din ce zonă sunteţi şi ce parte a ţării reprezentaţi din punct de vedere muzical?
- Sunt originar din Cluj, şi momentan mă declar de peste tot şi de nicăieri (râde!), pentru că viaţa mi-a rânduit paşii în diferite colţuri ale ţării, în special la Bucureşti în ultimii opt ani. De aceea - aşa cum zicea Petre Ţuţea - mă declar un ţăran român care tinde spre absolut şi care încearcă să promoveze tot ce înseamnă frumos din lumea satului românesc. Din punct de vedere muzical reprezint zona Clujului, care este una sincretică: un punct de interferenţă între munte şi câmpie...

- Cântaţi şi pricesne, şi melodii populare... Care vă sunt mai dragă?
- Eu n-aş spune „şi... şi...”, pentru că toate fac parte din exprimarea folclorului. De fapt, folklore înseamnă înţelepciune populară. Cântecul popular face parte din exprimarea folclorică, iar alături de această exprimare cu temă lumească (cu cântece despre dor, dragoste, supărare, mai nou despre bani, duşmani, despre tot ce simte omul) există şi o exprimare religioasă. Termenul de priceasnă vine din slavonescul „pricisnia”, care înseamnă „în cinstea”, deci linie melodică folclorică şi text religios, dar care respectă canoanele Bisericii Ortodoxe. Folclorul este un mod de viaţă, o trăire. Eu nu cânt pentru spectacol, ci pentru mărturisirea identităţii unui neam. Aceasta se mărturiseşte prin frumosul pe care îl promovează, iar acest frumos reprezintă şi credinţa, în primul rând, dar şi trăirea de zi cu zi, care se numeşte tradiţie populară. Când cântecele sunt ziditoare de suflet, atunci sunt şi spre mântuirea oamenilor şi a celor care le promovează. Când sunt mesaje care distorsionează de la adevăr şi moralitate, atunci nu e bine să le promovăm...

„Ne-o dat Domnul lume mare, şi-i loc pentru fiecare”
- În primăvara acestui an aţi lansat albumul: „Vai, cum se duc anii mei...” Câte albume aveţi în total?
- Nici nu mai ştiu... Când eram student am început cu un album de colinde, apoi a urmat unul de muzică folclorică, unul de pricesne... şi în ultimul timp am scos pe piaţă două albume deodată, cel mai recent fiind „Vai cum se duc anii mei”.

- Dar care a avut cel mai mare succes?
- Colaborarea cu Antonia, fetiţa mea. Când mi s-a cerut să cântăm împreună, nu am fost de acord, căci n-am vrut să o expun, m-am temut să nu-şi piardă copilăria. Pe scenă sunt emoţii mari, e un complex de viaţă, dar, din fericire, a fost un succes. Apoi a urmat un CD al Antoniei, pe care a vrut să îl lanseze singură...

- Cum se numeşte melodia pe care o cântaţi cu Antonia?
- E o melodie cu mesaj: „Avem suflet să iubim, avem minte să gândim, ne-o dat Domnul lume mare, şi-i loc pentru fiecare”. Piesa e compusă de Văru’ Săndel, care e dăruit de la Dumnezeu cu versuri într-un mod excepţional.

„Agreez curentul luminos, hrănitor pentru suflet”
- Ce genuri muzicale mai ascultaţi?
- De toate. Chiar şi rock. Dar şi acolo sunt două curente - că eu tot vorbesc despre zidire şi dărâmare. Evident că agreez doar curentul luminos, pozitiv, cu mesaj hrănitor pentru suflet. Mă bucur de orice gen muzical, inclusiv de cel pe care îl promovează suburbia, şi aici mă refer la manele. Nu-s împotriva lor. Sunt multe piese cântate de oameni cu voci foarte bune şi cu mesaj frumos. Eu zic că distincţia trebuie făcută după mesaj, nu neapărat după stilul de muzică...

- De când cântaţi? Moşteniţi talentul cuiva din familie?
- La mine în familie s-a cântat tot timpul, dar nu la nivel de scenă. Bunicii mei au trăit această exprimare ca mod de viaţă, adică se trezea moşul meu dimineaţa, mergea la vaci, cânta, fluiera, se întâlnea cu prietenii şi familia şi cântau cu toţii, iar eu, alături de ei. Aşa am crescut, în cântec şi în rugăciune. Ele sunt ca respiraţia: nu te gândeşti de ce respiri - respiri pentru că înseamnă viaţă; nu te gândeşti de ce te rogi - te rogi pentru că eşti copilul lui Dumnezeu; nu te gândeşti de ce cânţi - cânţi pentru că eşti român, şi neamul nostru a cântat dintotdeauna şi a fost poet...

„Nu m-a interesat niciodată palmaresul premiilor, al onorurilor”
- Dar prima ieşire pe scenă, cu public larg, când a avut loc?
- Ajungând la Seminarul Teologic, am făcut studii de canto clasic şi m-au trimis profesorii mei - că aşa a rânduit Dumnezeu - la un concurs de muzică populară la Sibiu, în 1996. Acolo m-am întâlnit cu doamna Marioara Murărescu şi am început o frumoasă activitate artistică. Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania - Dumnezeu să-l odihnească! -, un om de mare cultură, mi-a deschis mintea, făcându-mă să înţeleg că a promova tradiţia şi frumosul unui neam nu reprezintă un impediment duhovnicesc, sub nicio formă. Au urmat albume, ieşiri în străinătate, premii, nu le mai înşir pe toate, că-s multe.

- Dar pe cel mai important tot trebuie să ni-l spuneţi...
- Cel mai important premiu a fost şi va rămâne întotdeauna dragostea oamenilor. Nu m-a interesat niciodată palmaresul premiilor, al diplomelor şi al onorurilor, ci palmaresul dragostei. De aceea am şi pus cât mai multă dragoste în piese, să ajungă la oameni. Sfântul Ioan Evanghelistul zice: „Dumnezeu este iubire”, iar iubirea aceasta mi s-a întors. Nu lipsită de încercări, de impasuri, dar s-a întors.

- Spuneaţi că nu cântaţi la petreceri?
- Doar dacă e vorba despre familie sau despre prieteni, dar activităţile mele sunt legate în special de zilele oraşelor şi ale comunelor.

„Am făcut sport de performanţă”
- Să ne întoarcem la copilărie. Ce trăsnăi vă amintiţi? Eraţi ascultător?
- Păi, toată copilăria e o trăsnaie frumoasă. Eu am copilărit la bunici, într-un sat situat la 27 km de Cluj-Napoca. Cred că terminasem clasa a III-a când părinţii mi-au ţinut o prelegere despre lacul din sat şi mi-au spus că mă lasă la bunici, cu condiţia să nu merg acolo. Şi nici n-au plecat ei bine, că eu am şi fugit la scăldat. Întâmplarea a făcut ca părinţii să zăbovească la cineva în sat, iar când au trecut pe acolo şi m-au văzut, mama a rămas înmărmurită... Nu m-au bătut. Din contră, tata a fost înţelept, m-a întrebat unde e apa cea mai mare, m-a pus să înot dintr-o parte în alta a lacului, iar când a văzut că mă descurc mi-a zis: „Stai liniştit, de-acum poţi veni să te scalzi...”

- Dar de la şcoală ce vă amintiţi?
- Multe lucruri, mai puţin tabla înmulţirii, că nu mi-a plăcut matematica (râde!). Glumesc. Îmi amintesc că primele clase au fost mai dificile, fiindcă mă luase mama din satul bunicilor şi am suferit mult din cauza mutării la oraş. Cu toate că învăţam bine, n-a fost o perioadă foarte fericită din viaţa mea. Părinţii erau la serviciu, eu la şcoală, dar lipsit de dragostea bunicilor. Apoi, din clasa a V-a, lucrurile s-au conturat altfel, fiindcă am început să fac sport de performanţă şi am cunoscut bucuria echipei, dar şi disciplina.

„Când trupul e muncit, sufletul e bucuros, nu e deprimat”
- Acum mai jucaţi fotbal?
- Da. Joc cât pot de des şi merg şi la sală, căci sportul e foarte important. În momentul în care trupul e muncit, sufletul e luminos, bucuros, nu e depresiv... A urmat Seminarul Teologic, care a însemnat un moment de cotitură din viaţa mea, deoarece am descoperit o lume de o frumuseţe şi o profunzime cum nu-ţi poţi închipui vreodată.

- E adevărat că aţi mers la slujbe cu părinţii de mic copil?
- Da. Mergeam la biserică şi îmi făceam rugăciunea, iar în vacanţa de vară de după clasa a VII-a am făcut o excursie cu părinţii în Bucovina, iar la Mănăstirea Moldoviţa, fiind prima pe care am vizitat-o în viaţa mea, am simţit apropierea de Dumnezeu şi i-am şi spus tatălui meu că vreau să fac studii teologice. Dumnezeu a rânduit, am intrat la Seminar, iar după aceea am făcut cinci ani de studii la Facultatea de Teologie, care a fost ca un balsam pentru viaţa mea.

- Părinţii ce-au zis de decizia luată?
- Eu eram fotbalist, antrenorul mă susţinea, aveam rezultate bune, aşa că au rămas toţi uimiţi, chiar şi eu... Dar aşa a fost să fie, Dumnezeu e mare şi bun cu noi toţi.

„De ce nu vorbeşti cu cel mai bun prieten al tău, cu Iisus?”
- Pe soţie o cunoşteaţi dinainte?
- Da. În mintea mea o ştiam de foarte tânără: blondă, cu ochi albaştri, cuminte, sfioasă, delicată; dar am găsit-o puţin mai târziu, abia în anul al V-lea de seminar.

- Cum v-aţi cunoscut?
- Preoteasa într-o parohie, aşa cum îmi doream eu să merg la sat - că niciodată nu m-am gândit că o să cânt -, trebuie să aibă o anumită ţinută sufletească. Şi, pe lângă asta, îmi doream să fie şi frumoasă. Disperat că nu o găsesc, cineva mi-a zis: „Dar de ce nu vorbeşti cu cel mai bun prieten al tău, cu Iisus, să te ajute?! Nu le spune El apostolilor: «De acum voi nu mai sunteţi ucenicii mei, sunteţi prietenii mei»?”. Şi vă mărturisesc că, la câteva săptămâni după ce i-am cerut ajutorul, mi-a purtat paşii la un bal al Liceului Pedagogic, unde am întâlnit-o pe Adina. După ce am condus-o acasă în acea seară, i-am propus să ne vedem a doua zi la Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca. Abia atunci a aflat că sunt şi elev la Seminar, iar între noi s-a legat o prietenie frumoasă, pe care Dumnezeu ne-a ajutat să o transformăm în căsnicie şi ne-a încununat-o cu ce vedeţi aici - cu îngeraşul acesta (n.r. - fetiţa sa, Antonia). Dacă tot ce primeşti în viaţă priveşti ca pe un dar de la Dumnezeu, în care chiar şi încercările şi situaţiile neplăcute sunt trimise de El, atunci toată viaţa ta e o bucurie. Asta e soluţia fericirii, alta nu este.

„Căsnicia, modul de a creşte unul împreună cu celălalt”
- Sunteţi romantic de fel? Cum v-aţi schimbat în decursul relaţiei?
- Pe soţia mea, cu cele bune am obişnuit-o, iar cu cele rele o mai uimesc câteodată. Suntem împreună de 18 ani - 13 ani de căsnicie şi cinci ani de prietenie. Ne-am completat reciproc... Căsnicia este modul de a creşte unul împreună cu celălalt, pentru că mai uşor vedem ce nu e bine la celălalt, iar prin discuţii libere îl putem ajuta.

- Despre fetiţă ce ne spuneţi? Sunteţi un părinte grijuliu, iubitor, o răsfăţaţi?
- Grijulie e soţia, iubitori suntem amândoi, iar răsfăţul nu îşi are locul, că nu e o realitate pozitivă. Noi încercăm să ne asumăm modelul lui Hristos, care înseamnă smerenie şi iubire. Domnul zice: „Eu nu am venit să iau, am venit să slujesc. Luaţi exemplu de la Mine”. Şi atunci, urmându-L pe Hristos, tu eşti cel care dăruieşti, care-i serveşti pe alţii şi nu aştepţi. Nouă ne-a dat Domnul modul acesta de a dărui prin cântec. Avem multe de învăţat şi de la copii, de la un fir de iarbă, de la o floare, trebuie doar să vezi chipul lui Hristos în fiecare. La noi, înainte de masă, Antonia spune rugăciunea, pentru că fereastra sufletului ei e curată.

„Timpul liber e viaţa însăşi”
- Cum staţi la capitolul timp liber?
- Conceptul acesta e relativ. Când îţi asumi o viaţă duhovnicească, timp liber înseamnă să cânţi, să citeşti o carte, o rugăciune, să fii cu prietenii. De fapt, timpul liber e viaţa însăşi.

- Să ne întoarcem puţin la cariera duhovnicească. Mai slujiţi la Biserica Academiei de Poliţie?
- Nu. Am renunţat la toate funcţiile şi onorurile, am rămas doar cu cântecul şi cu rugăciunea. Nu mai am parohie, slujesc doar pentru sufletul meu sau unde sunt invitat şi primesc binecuvântare de la ierarhi. În rest, desfăşor activităţi cultural-artistice, de promovare a tradiţiei şi a binelui.

- Dar dacă veţi primi o parohie în Munţii Apuseni, spre exemplu, unde vă construiţi casa de vacanţă, aţi accepta-o?
- Nu facem planuri. Am învăţat de la Dumnezeu că, din iubirea Lui pentru noi, e bine să-l lăsăm pe El să lucreze, aşa cum zice şi în rugăciunea Tatăl Nostru: „Facă-se voia Ta”. El te ia şi te pune acolo unde are nevoie de tine în planului Lui de mântuire a lumii.

„Purtăm icoana Sfântului Gheorghe în casă, în maşină, în suflet“

- Ţineţi post?
- Dacă vă spun că da, înseamnă că nu ţin... De fapt, postul este o stare, iar abţinerea de la mâncare e doar un mijloc prin care să atingi starea respectivă. Şi în comparaţie cu cel care a rânduit postul, cu Dumnezeu, nu poţi să zici niciodată că ai făcut destul.

- Care e sfântul dumneavoastră protector?
- Dumnezeu ni l-a rânduit ca protector al familiei pe Sfântul Gheorghe. Purtăm icoana lui în casă, în maşină, în suflet. Sfântul Gheorghe mi-e drag pentru că e un exemplu de dăruire cum greu se întâlneşte în istorie. Când ai un astfel de protector e ca atunci când mergi la o mare personalitate, şi cineva din anticameră te ajută să pătrunzi mai uşor la aceasta.

- Dar biserica preferată care este?
- Biserica lui Hristos. Peste tot mă simt ca acasă. În orice biserică aş intra, parcă sunt în Rai, şi atunci nu-ţi mai pui problema de denumire sau situare geografică...

„Vrem să transmitem mesajul importanţei familiei în societate“

- Ce ne mai spuneţi despre familia dumneavoastră?
- Soţia mea e cadru didactic şi, ca învăţătoare, are studii muzicale şi chiar a profesat câteva generaţii. Dar s-a oprit la stadiul acesta. E destul în familie cu doi care sunt pe drumuri toată ziua. Mai trebuie să fie şi cineva mai serios şi mai cuminte (râde). Oricum, noi suntem împreună mai tot timpul, după cum vedeţi, iar prin asta vrem să transmitem tuturor un mesaj, acela al importanţei familiei în societate. Familia e un dar al lui Dumnezeu.