de Gabriela Niculescu

- destăinuiri la sărbătorirea a 50 de ani de activitate

Petre Geambaşu este unul dintre cei mai ambiţioşi şi sclipitori artişti ai generaţiei sale. Chiar dacă a fost un interpret de succes încă de la începutul carierei, nu s-a mulţumit cu atât, şi în anul 1977 a înfiinţat orchestra Star 2000, care mai târziu s-a transformat în Petre Geambaşu Show Band. Această marcă reprezintă garanţia unui spectacol grandios şi elitist, aşa cum veţi avea ocazia să vedeţi la 29 octombrie, la Sala Palatului, cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de activitate ai artistului. Dincolo de scenă, Petre Geambaşu este un familist convins şi este căsătorit din 1971 cu femeia care i-a adus armonia în cămin, Cristina. Este mândru că fiul său, Călin, dar şi nepoţelul, Davin Alexandru, duc tradiţia numelui mai departe. Interpretul şi dirijorul Petre Geambaşu nu-şi arată vârsta, poate şi datorită muncii susţinute, pe care o desfăşoară ca acum 20-30 de ani. Este exigent în profesie şi oricine poate remarca firea sa optimistă, jovială şi destinsă. Firea unui om inteligent...

„Decizia carierei a fost să-mi fac propria orchestră în 1977”
- Dacă aţi face un bilanţ al celor 50 de ani de activitate, care ar fi cele mai valoroase lucruri obţinute?
- Aceşti 50 de ani m-au definit, în primul rând, ca familist. Cel mai important lucru a fost că am avut o familie serioasă şi am putut să-mi desfăşor activitatea fără impedimente şi compromisuri. Trecând la partea artistică, sunt multe lucruri importante de menţionat. Unul dintre ele ar fi că fiul meu urmează destinul familiei, şi nu doar el, se pare că scânteia aceasta s-a transmis şi la nepoţelul meu, Davin Alexandru, care împlineşte 5 anişori luna aceasta. Al doilea lucru important din viaţa mea a fost hotărârea pe care am luat-o în 1977, de a-mi face propria orchestră. Asta avea să-mi schimbe cursul vieţii artistice, şi nu numai. Până atunci eu evoluam ca solist de muzică uşoară; aveam deja premii în România şi în afara ţării, dar, în această situaţie de band leader, am putut să mă exprim altfel cu orchestra mea, care numără 14 membri, 12 instrumentişti şi două soliste.

- De ce aţi hotărât să vă faceţi orchestra personală?
- Din 1971 până în 1976 am activat ca solist vocal, dar şi ca instrumentist (ghitară) în două orchestre de renume: Valenţiu Grigorescu (orchestra Teatrului de Revistă „Ion Vasilescu”) şi, mai apoi, în orchestra Electrecord, dirijată de Alexandru Imre, un mare muzician şi şef de orchestră. Cu aceasta din urmă mă aflam în Republica Federală Germană, la Stuttgart, când am fost remarcat de un impresar german, care, văzându-mă că în anumite momente ale serii dirijez orchestra Electrecord - domnul Imre îmi lăsa orchestra pe mână în momentele când îmi desfăşuram programul meu vocal -, m-a întrebat dacă nu am şi eu în România orchestra mea. Nu ştiu să vă spun de ce am răspuns fără ezitare: „Da, am orchestra mea!” Probabil ştiind că pot să fac acest lucru. Oricum, încă de la acea perioadă îmi orchestram singur piesele, compuneam, îmi plăcea, ca şi acum, să scriu note muzicale. Ca atare, mi-a spus: „Atunci de ce nu veniţi anul viitor cu orchestra dumneavoastră la noi?” A doua zi m-a chemat în biroul domniei sale şi mi-a făcut contract pe loc.
Privind în ansamblu, orchestra mi-a oferit alt statut. Sigur că de-a lungul anilor am mai schimbat instrumentişti, nu foarte mulţi, dar am preferat să rămân cu oamenii serioşi şi devotaţi, pentru că aceştia oferă echilibru şi armonie trupei. Nu mi-au plăcut cei care au venit să cânte doar pentru bani sau cei care şi-au scuzat absenţa de la repetiţii prin motive puerile. Unii au adus scuze că le-a întârziat instalatorul sau că au trebuit să ducă o rudă la gară. Nu am putut fi de acord cu aceste banalităţi, cu atât mai mult cu cât eu mi-am pierdut mama şi tatăl fiind în turneu în Germania, muncind din greu.

„Publicul trebuie să se aştepte la un show de mare ţinută”
- La ce să se aştepte publicul de la spectacolul aniversar din 29 octombrie, de la Sala Palatului?
- Publicul trebuie să se aştepte la un spectacol de mare ţinută, cu muzică adevărată, cu piese valoroase, din repertoriul românesc, dar şi melodii ale celor mai cunoscuţi şi îndrăgiţi interpreţi internaţionali. Structural vorbind, îmi imaginez spectacolul ca având trei părţi, pentru că în fapt este un spectacol de aproximativ două ore, fără pauză. Prima parte conţine melodii de amplitudine melodică, din repertoriul meu de odinioară, melodii ce mă definesc, iar în partea a doua vor cânta invitaţii: Doina Spătaru, Paula Seling şi fiul meu, Călin Geambaşu. Pe scenă veţi vedea o orchestră formată din 46 de instrumentişti: suflători, corzi, secţie ritmică completă.
În ultima parte, publicul va urmări orchestra Petre Geambaşu Show Band, exact cum ne prezentăm noi în momentul de faţă la evenimente: 12 instrumentişti, patru soliste - Doina Spătaru, Anca Ţurcaşiu, Elena Niciu, Marcela Scripcaru - şi subsemnatul.

- Aţi cântat în întreaga lume cu band-ul dumneavoastră. Unde aţi simţit că aţi fost cel mai bine primit?
- Deşi am fost în toate colţurile lumii, turneele noastre formidabile rămân cele din fosta URSS, acolo unde arta era şi este privită ca o icoană. Un public mai avid de artă, de muzică, în cazul nostru, nu mi-a fost dat să văd. Am avut şansa să cânt acolo din anul 1969, când am participat ca reprezentant al României la Festivalul de Muzică Politică de la Soci, unde am şi luat premiul pentru cea mai bună voce a festivalului, până în 1986, an de an. Am cutreierat tot URSS-ul, în lung şi-n lat, şi am susţinut spectacole în săli de 4.000-5.000 de spectatori.

„Sunt un tip optimist şi vesel, imprim în jur starea de prietenie”
- Ce înseamnă pentru dumneavoastră colaborarea cu show-ul „Dansez pentru tine”?
- Această colaborare a însemnat foarte mult. Cooptarea mea în echipa acestei emisiuni mi-a schimbat viaţa, pentru că până acum şapte ani eram perceput ca şi solist de muzică uşoară, compozitor care are şi orchestra proprie. În calitate de band leader am avut posibilităţi mult mai mari de exprimare.
Aici, la „Dansez pentru tine”, a trebuit să cânt cu totul altceva, orchestra s-a mărit automat, pentru că aveam de cântat piese din toate stilurile de dans: tango, vals, mambo, quick step, charleston, swing, slow fox, samba, salsa, merengue etc. unu la unu cu originalul. În aceşti şapte ani am cântat în studiourile emisiunii peste 600 de piese, iar oamenii au văzut că pot dirija şi o orchestră amplă, m-au văzut făcând şi alte lucruri.

- Se spune că sunteţi exigent. Le este uşor oamenilor care lucrează cu dumneavoastră să vă facă faţă?
- Eu zic să-i întrebaţi pe ei, că s-ar putea să-i vedeţi plângând. (Râde!) Pe scenă sunt foarte exigent, în afara ei suntem cei mai buni prieteni. Altfel nu se poate face treabă serioasă. Dar toţi cei din trupă mă cunosc, nu se supără pe mine când îi muştruluiesc şi ştiu că peste câteva minute îmi trece supărarea.
Muncim atât cât trebuie pentru ca ceea ce rezultă să fie extraordinar, şi oamenii care ne ascultă să fie mulţumiţi, aşa cum de altfel se întâmplă mereu.

- În viaţa particulară sunteţi exigent?
- Eu sunt la fel peste tot. Sunt un tip foarte deschis, optimist şi vesel, iar în jurul meu imprim starea de prietenie, de voie bună. Ca şi acasă, şi în mediul profesional se fac glume şi ne face plăcere să ne vedem la repetiţie. Ca-n orice domeniu, acolo unde te duci cu drag la muncă şi lucrurile ies bine, îţi face plăcere să lucrezi.

„Călin a spus că a învăţat de la mine simţul prevenţiei. M-a surprins foarte tare”
- Care sunt cele mai frumoase aspecte ale căsniciei dumneavoastră?
- Am avut şansa să am o familie formidabilă, şi pot spune cu plăcere că acasă este oaza mea de linişte. Am o soţie minunată, care a înţeles viaţa mea tumultuoasă, că nu e uşor să fii jumătatea unui artist plecat ceva mai multişor din ţară, în turnee. Îmi iubesc casa şi îmi place să stau în ea cât mai mult posibil. Probabil, unde am fost mai tot mereu plecat departe de cei dragi, de familie şi de căţeii mei: Shasha, Toni şi Mara, trei Shar Pei minunaţi.
Toate drumurile care trebuie făcute pentru rezolvarea problemelor le face Cristina, soţia mea. Unde eu nu pot pătrunde, ea ajunge şi are o manieră prin care nu se poate să nu rezolve orice. Câtă vreme am fost plecat în turnee, lucrurile acasă au mers strună, inclusiv creşterea lui Călin. A nu se uita că e un Scorpion, ca şi mine, şi nu a fost prea uşor de ţinut în frâu.

- Care credeţi că este cel mai important lucru pe care i l-aţi transmis lui Călin?
- Într-un interviu televizat i s-a pus lui această întrebare, şi el a spus că cel mai important lucru învăţat de la mine şi care-l ajută pe perioadă nelimitată a fost simţul prevenţiei. M-a surprins că a spus aşa ceva. Într-adevăr, aşa sunt croit de la părinţii mei. Am avut o familie unită, din care am învăţat lucruri practice, şi l-am învăţat aşa pe Călin, care, la rândul lui, face la fel - chiar mai bine - cu Davin, fiul său. O singură secundă poate schimba cursul vieţii, tocmai de aceea vreau să mă asigur de lucrurile pe care le fac şi îmi iau măsuri de precauţie. L-am mai sfătuit să fie un tip generos, pentru că nu-mi plac oamenii meschini. Am constatat că generozitatea aduce lucruri bune, iar zgârcenia duce mai mult la pierdere.

- Exceptând muzica, ce alte pasiuni mai aveţi?
- Timpul liber, până mai acum câţiva ani, mi-l petreceam făcând foarte mult sport, fotbal, tenis, volei. Am fost o fire sportivă, la fel cum e şi fiul meu. Iar acum, timpul liber mi-l petrec cu prietenii, la un grătar. Mai merg şi la pescuit, nu sunt un mare pescar, dar îmi place atmosfera de relaxare, acolo mă destind.

„A vrut Dumnezeu să mă ţină în viaţă, ca să-mi pot organiza spectacolul aniversar“

- Aţi trecut vreodată printr-o situaţie la limită?
- Veneam din nordul Germaniei spre ţară la sfârşitul unui contract. Eu conduceam microbuzul cu instrumente, iar în spatele meu soţia conducea o altă maşină. A venit seara, eram pe autostradă, în Austria, şi mi-a făcut flash să oprim. Am ajuns imediat la o parcare şi am lăsat maşina aliniată pe axul drumului, doar să ies pe autostradă. După ce am vorbit, ne-am urcat în maşină, am băgat în viteză, am parcurs cinci metri, şi în momentul acela am auzit sub ea un sunet îngrozitor de fiare. Am coborât şi m-am uitat dedesubt, unde axul cardanic, acea bară de grosimea unui braţ de copil ce face legătura dintre roţile din faţă şi cele din spate, s-a rupt de la jumătate şi s-a înfipt în asfalt, chiar în sensul de mers. Aşadar, dacă mai mergeam două secunde, nu mai mult, la viteza aceea, nu mai aveam nicio şansă. Ce să mai spun mai mult de atât? A vrut Dumnezeu să-i văd flash-ul chiar de la început, că puteam să nu-l văd imediat sau să nu fie parcare acolo şi să trebuiască să mai merg încă zece kilometri. Nu mai apucam! Vă daţi seama, un microbuz de două tone, plin cu instrumente, la 130 de kilometri la oră şi cu axul înfipt în asfalt? Ar fi fost ca la săritura cu prăjina; zburam în aer, mă dădeam peste cap şi mai distrugeam şi alte maşini. Dar a vrut Dumnezeu să mă ţină în viaţă. Probabil şi-a zis: „Hai să-l las pe băieţaşul ăsta să mai trăiască, e un tip de ispravă şi peste vreo 20 de ani trebuie să-şi organizeze un mare spectacol la Sala Palatului”. (Râde!)

„Davin adoră să urce pe scenă, lângă Călin“

- Cât timp reuşiţi să petreceţi cu Davin?
- Din păcate, fiind în activitate intensă, eu nu mă pot numi, deocamdată, un adevărat bunic. Nu stau foarte mult cu el, în schimb, Călin îşi petrece foarte mult timp alături de Davin şi vrea să-l înveţe lucrurile în felul său, iar eu îi respect decizia. Călin îl ia peste tot cu el, la discuţii cu partenerii, la cumpărături, doar când e Davin la grădiniţă nu sunt împreună.

- Am văzut că Davin studiază pianul.
- Da, dar acum se află într-o perioadă în care este fascinat de tobe. Zilnic, când vine de la grădiniţă, se îmbracă în costumul pe care-l doreşte şi cântă la tobe. Niciodată nu se aşază la tobe fără ţinuta artistică. În studioul lui Călin are un stander cu garderoba de scenă, care reproduce întocmai hainele de scenă ale tatălui său. Cere să-i fie proiectate videoclipurile lui Călin pe o plasmă şi cântă după ele. Uneori merge cu tatăl său la spectacole şi adoră să urce pe scenă, lângă el. Câteodată îi oferă microfonul şi îngână piesele, spre deliciul publicului. Sunt convins că atunci când va fi mare va cunoaşte întregul repertoriu al tatălui său.