Main menu

header

23-12-1de Cătălina Tăgârţă

- Profesorul Constantin Ungureanu, liderul trupei Nemuritorii, face dezvăluiri despre colegii săi

Un profesor de muzică şi compozitor - Constantin Ungureanu (59 de ani), un angajat al Asociaţiei Judeţene a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (AJVPS) - Cornel Bănică (37 de ani) şi un inginer CFR - Cristinel Stanciu (33 de ani) dau viaţă formaţiei Nemuritorii. Cei trei au apărut ca trupă în peisajul etno în anul 2007, iar de atunci au imprimat împreună opt albume, au realizat multe videoclipuri, şi planurile lor nu se opresc aici. Nemuritorii au pătruns adânc în sufletele iubitorilor de folclor, iar melodia care îi caracterizează are spirit haiducesc: „Dacă mă supăr o dată”. Profesorul Constantin Ungureanu, reprezentantul trupei, ne-a spus mai multe despre aceasta.

23-12-2„Am sute de cântece depuse la Uniunea Compozitorilor”
- Cum a apărut formaţia Nemuritorii şi de câţi ani este pe piaţă?
- Ideea mi-a venit în toamna anului 2006. Eu, fiind solist de muzică populară la Ansamblul Plaiurile Mioriţei, din Buzău, m-am gândit să abordez şi stilul de muzică etno într-un grup, după exemplul trupelor care mai erau pe piaţă la momentul respectiv. I-am vorbit despre ideea mea lui Cornel Bănică, cu care eram coleg la ansamblu; după care am făcut un fel de casting printre cunoscuţi, şi aşa l-am găsit şi pe cel de-al treilea membru al trupei Nemuritorii, pe Cristinel Stanciu. De fapt, acesta din urmă era fratele solistei mele, căci eu am mai avut o trupă de muzică de petrecere.

- Cum se numea formaţia în care aţi cântat înainte?
- Eu cânt încă din clasa a IX-a de liceu. Am abordat mai multe stiluri... am cântat la chitară solo, chitară bas, la clape, dar „instrumentul” de bază rămâne solist vocal. Formaţia în care am fost înainte se numea Balada şi funcţiona în comuna Pogoanele, căci pe vremea aceea eram cadru didactic la ţară... Eu sunt mare iubitor de folclor. Am cântat vreo 20 de ani şi folk - tot cu un grup de doi băieţi - interpretam cu precădere melodii de factură socială, doine şi balade. În momentul în care am fost transferat cu postul la Buzău, după ’89, am pus pe primul plan serviciul. Bine, paralel cu asta mai aveam o formaţie cu care mergeam la evenimente, dar ideea e că am renunţat la folk şi, mai bine de 15 ani, m-am ocupat de muzica uşoară pentru copii. Nu existau concursuri şi festivaluri în România la care copiii pregătiţi de mine să nu fie prezenţi şi să nu ia premii. Şi, atenţie! Cântau inclusiv piese compuse de mine. Am deja sute de cântece depuse la Uniunea Compozitorilor. Ajunsesem foarte cunoscut în lumea compozitorilor de muzică uşoară pentru copii, şi nu numai. I-am compus câteva piese şi lui Benone Sinulescu.

Până acum au imprimat opt albume
- Să revenim la Nemuritorii. Cine a ales numele formaţiei şi care este semnificaţia acestuia?
- Aş fi vrut foarte mult să ne numim Haiducii, dar deja exista o formaţie cu acest nume... Şi, tot gândindu-ne la ceea ce voiam să reprezentăm noi - nişte haiduci, oameni despre care se vorbeşte în folclor şi care au un rol important în istoria poporului nostru -, atunci ne-a fugit gândul la istorie şi ne-a venit ideea să ne numim Nemuritorii. Am zis asta aşa, în glumă, prietenilor, dar ideea a prins bine. Şi uite că s-a dovedit a fi un nume uşor, care în timp eu zic că a câştigat şi un oarecare renume.

- Care a fost piesa cu care v-aţi lansat sau melodia cel mai bine primită de public?
- E vorba despre „Dacă mă supăr o dată...” Primele înregistrări le-am făcut la Câmpina, iar primul CD l-am scos în 2007. Nu mă întrebaţi cum se numea, că nu mai ţin minte, mai ales că am ajuns deja la cel de-al optulea. Oricum, a fost o mare bucurie pentru mine realizarea acestui proiect. Toate cântecele noastre sunt melodioase, ca să atragă de la început ascultătorul, care cu siguranţă se va regăsi în ele. Consider că fiecare cântec este o poveste şi la fiecare se poate face un videoclip frumos. În plus, în apariţiile noastre şi în videoclipuri am surprins privitorul şi prin costumaţie.

- Chiar aşa, am văzut că apăreţi pe scenă cu tot felul de ilice, de blănuri... Cine se ocupă de acestea?
- Ei, costumele nu sunt ceva original. Am văzut şi eu prin filme - în special în cele istorice, care îmi plac mult - şi de acolo m-am inspirat (râde).

„Discul de Aur pentru «Ce e viaţa pe pământ»”
- La petreceri cântaţi doar muzică etno, populară sau şi uşoară?
- Depinde... Când suntem poftiţi la petreceri interpretăm cântecele noastre, dar când ne ducem în formulă completă, cu instrumente, atunci abordăm şi cântece din repertoriul altor colegi, plus muzică uşoară, ţigănească, facem un spectacol complet.

- Dintre toate piesele pe care le interpretaţi, care-i cea mai apropiată de sufletul dumneavoastră?
- Eu le apreciez pe toate, dar dacă trebuie neapărat să aleg una, pot spune că cel mai mult îmi place „Viaţa-i viaţă”. A prins atât de bine nu doar la publicul din ţară, ci şi la cel de peste hotare, pentru că ni s-au cerut negative pentru ea atât din Ucraina, cât şi din Republica Moldova. Căci pe lângă faptul că am colindat ţara în lung şi-n lat cu melodiile noastre - şi pe această cale mulţumim tuturor celor care ne-au solicitat -, am fost chemaţi şi în Grecia, în Italia, în Ucraina, iar de 10-15 ori pe an mergem în Republica Moldova, unde e o atmosferă extraordinară. Revenind însă la melodii şi albume, vreau să mai adaug faptul că în anii 2009 şi 2011 am obţinut Discul de Aur pentru albumul „Ce e viaţa pe pământ”.

„Suntem mari iubitori de obiective istorice”
- Revenind puţin la dumneavoastră, de unde vă inspiraţi pentru a compune piesele?
- De la Dumnezeu (zâmbeşte). Eu nu ascult muzică decât în maşină, la radio. Acasă stau doar cu pianul şi calculatorul pornite, iar reportofonul îl am la mine nonstop. Cum îmi vine o idee, o notez, iar apoi revin asupra ei.

- Deci sunteţi credincioşi...
- Suntem credincioşi, dar nu habotnici. Dumnezeu e în sufletul nostru, ştiu că e o forţă care ne călăuzeşte faptele, şi în special mintea. Apoi, suntem haiduci, deci suntem mari iubitori de obiective istorice. Pe unde mergem prin ţară vizităm mănăstiri, cetăţi şi alte obiective turistice, în felul ăsta îmbinăm utilul cu plăcutul.

„Îmi place să cred că publicul e mulţumit de prestaţia noastră”
- Cine ia deciziile în trupă?
- Eu fac 98% din tot ceea ce înseamnă Nemuritorii. Dar, chiar dacă unul face mai mult decât altul, fiecare are aportul său la produsul finit şi trebuie să fie recompensat pe măsură... Dacă ar fi să fac o caracterizare, Cornel e responsabil mai mult cu partea tehnică. Atunci când ne pregătim să filmăm un videoclip, de exemplu, el se ocupă de partea materială: de cai, de tot ce ne trebuie. Cristi e responsabil în mod exclusiv cu repertoriul, ne cere părerea ce cântăm, cât cântăm, dar el e cel care montează microfoane, care duce CD-ul, stickul... Îmi place să cred că suntem oameni de cuvânt, punctuali, serioşi şi că publicul e mulţumit de prestaţia noastră.

- Cât de uniţi sunteţi?
- Ne avem ca fraţii. Dacă unul are o felie de pâine sau o sticlă cu apă, le împărţim frăţeşte, fiindcă trebuie să fim uniţi şi la bine, şi la rău. Noi suntem foarte legaţi unul de altul. Petrecând zeci, chiar sute de ore toţi trei de atâţia ani, vă daţi seama că au fost perioade când stăteam mai mult timp împreună decât cu familiile. Şi, în mod firesc, s-au legat relaţii de prietenie între noi.

„Îi admir fiindcă ei se ocupă şi cu agricultura”
- Sunteţi şi prieteni de familie?
- N-aş putea spune asta, pentru că nu prea avem timp. Lucrurile se desfăşoară cam aşa: eu compun piesa, o definitivez, dau negativul la făcut, băieţii primesc demo-ul acasă şi învaţă piesa, ca să câştigăm timp, după care îi chem la repetiţie. Dar nu repetăm zilnic, pentru că ei mai au treabă şi cu familiile. În plus, eu îi admir foarte mult fiindcă, pe lângă activităţile pe care le au - Cornel la AJVPS, iar Cristi cu cel mic -, ei se ocupă şi cu agricultura. Şi-au cumpărat pământ, tractoare... Suntem conştienţi că nu se poate trăi doar din muzică, aşa că trebuie să ne ţinem de serviciu şi de alte activităţi care să completeze necesităţile familiale.

23-12-3- Dar despre viaţa dumneavoastră personală ce-mi puteţi spune?
- Soţia mea este asistent medical, la fel ca soţia lui Cristi, iar copiii mei sunt elevii de şcoală... Poate că şi din dragostea asta faţă de copii am reuşit să fac atâtea lucruri pentru ei, şi întreaga viaţă muzicală am dedicat-o în mare parte lor...

Au inventat... colegul de rezervă
- Ce înseamnă timpul liber?
- Ca şi pasiuni, la Cornel e vorba - fără discuţii - de vânătoare. Iar eu şi Cristi - uneori şi Cornel - mai mergem la pescuit. În rest, personal mă ocup numai de muzică, iar băieţii au destulă treabă cu familiile, copiii, agricultura... De plimbări sau alte lucruri nu prea mai rămâne timp. Dar, tocmai pentru a le da băieţilor posibilitatea ca, la un moment dat, când au ceva de rezolvat, să îşi ia câteva zile libere, am găsit o soluţie de rezervă. E vorba despre un al patrulea coleg, care are aceeaşi costumaţie, ştie mişcările şi cântecele. Astfel, dacă intervine ceva la unul dintre noi, Daniel Perţea va cânta în locul persoanei care lipseşte. Mie mi se pare o strategie foarte bună, pentru că în momentul în care avem un contract nu părem neserioşi.

- Apelaţi la această rezervă doar când e nevoie, nu cântaţi şi în patru...
- Nu. Doar când e nevoie. În patru mai mergem doar la petrecerile private, pentru că Daniel e un foarte bun organist.

„Vrem şi un CD alături de fetele de la Kronos”
- Revenind la vieţile din spatele scenei, care îşi ajută mai mult soţia, care face mai multă treabă în gospodărie?
- Cristi e mai „casnic”, iar Cornel e mai tot timpul plecat de acasă.

- Totuşi, poate cineva şi găteşte?!
- Doar Cristi. Eu şi Cornel nu (zâmbeşte).

- Ce îşi doresc Nemuritorii pentru viitorul apropiat?
- Să ne ţină Dumnezeu mintea întreagă şi să fim sănătoşi ca să putem continua acest proiect. Ne dorim să scoatem câte un album pe an şi să am inspiraţie să compun în continuare melodii atât pentru formaţia noastră, cât şi pentru copiii pe care-i îndrum. Anul viitor ne-ar plăcea să scoatem şi un CD cu cântece de iarnă alături de trupa de fete Kronos, de care eu mă ocup în mod special şi pe care o consider cea mai bună trupă etno de fete din ţară la ora actuală, fără a greşi sau a desconsidera meritele altora. Noi am mai cântat cu trupa Kronos.

„Casnicul“ a căzut de vreo patru ori de pe cal la filmări
- Ce peripeţii vă amintiţi de pe scenă?
- Pe scenă nu prea am avut parte de peripeţii... În schimb, la filmări, lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, în unele videoclipuri erau incluşi şi cai şi, necunoscând animalul, el vede că suntem mai novici în ale echitaţiei, şi se manifestă ca atare. Cristi a căzut de vreo patru ori de pe cal până acum. Evident că la început e un moment de panică, dar după ce vezi totuşi că se ridică de la sol te apucă râsul de mori... Eu sunt mare iubitori de cai. Consider că acest animal e într-adevăr cel mai bun prieten al omului, el e cel care a dus omenirea asta în spate mii de ani. Revenind însă la peripeţii, în rest sunt chestii obişnuite, de genul: unul dintre noi şi-a uitat acasă cureaua şi a fost nevoit să-şi prindă pantalonii cu o sfoară sau altul a venit fără ilic, şi atunci am dezbrăcat toţi ilicele, ca să fim la fel... Sunt fel şi fel de situaţii, dar am găsit întotdeauna soluţii...

23-12-4Cristinel Stanciu: „Copilul, cea mai mare realizare“

Cristinel Stanciu este de profesie inginer, a lucrat la CFR, iar în prezent este în concediu de paternitate. Sora sa, interpreta de muzică populară Mihaela Stanciu, a fost cea care l-a prezentat profesorului Ungureanu. De altfel, aceasta a şi înregistrat două piese ce impuneau o voce feminină - pe primul album al formaţiei Nemuritorii.

- Cristi, cum a fost debutul în viaţa artistică?
- Prima oară am luat totul ca pe o glumă, împreună cu nişte vecini de-ai mei. Mai cântam la câte un chef, la câte o nuntă, iar ulterior, prin intermediul surorii mele, interpreta de muzică populară Mihaela Stanciu, l-am cunoscut pe domnul profesor, care avea nevoie de un al treilea băiat pentru formaţie.

- Care a fost cel mai emoţionant moment din cariera ta artistică?
- Prima noapte când am păşit pe scenă. Să vezi atâta lume... Se întâmpla în vara anului 2007, şi-mi amintesc şi acum cum tremuram de emoţii, transpirasem tot.

23-12-5- Dacă ar fi să faci un bilanţ, care e cea mai mare realizare a ta?
- Copilul. De când s-a născut Sebastian Andrei (1 an şi 4 luni), el e pe primul plan, dar imediat după el e formaţia Nemuritorii, bineînţeles.

- Cum reuşeşti să împaci viaţa de familie cu cea artistică?
- Acum e ceva mai bine, fiindcă sunt în postnatal şi am mai mult timp liber. Dar îmi doresc să ne dea Dumnezeu sănătate, că restul se rezolvă...

23-12-6Cornel Bănică: „Sunt pădurar de vânătoare de peste 18 ani“

Cornel e căsătorit cu Simona Bănică şi au împreună trei copii. Interpretul mai are şi alte preocupări în afară de muzică: lucrează la AJVPS (Asociaţia Judeţeană a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi).

- Cornel, cum ai ajuns să cânţi?
- Cânt la acordeon de la vârsta de 9 ani, iar vocal am început abia după ce am făcut armata, deci la 21 de ani. Am absolvit Şcoala Populară de Artă şi apoi am fost colaborator la Ansamblul Folcloric Plaiurile Mioriţei.

- Care a fost cel mai important moment din cariera ta?
- Apogeul l-am atins acum, cu formaţia Nemuritorii. Am avut o ascensiune rapidă, nici nu ne gândeam să ajungem aici, dar toate acestea s-au întâmplat datorită seriozităţii, perseverenţei.

23-12-7- Şi soţia dumneavoastră este tot interpretă de muzică populară, nu? Aţi cântat împreună?
- Da. Avem deja un album şi mai cântăm împreună la evenimente private, dar nu foarte des, fiindcă nu prea avem timp. Suntem foarte ocupaţi cu Nemuritorii. În plus, eu de meserie sunt pădurar de vânătoare. Lucrez în acest domeniu de 18 ani, dar am noroc cu şefii, care mă înţeleg şi îmi dau voie să mă ocup şi de cântat. Muzica rămâne pe primul loc. E pasiunea mea.

- Ce îţi mai doreşti pentru viitor?
- Ne dorim sănătate şi să ne vedem copiii realizaţi. Am trei copii: Teodora (10 ani), Andrei (6 ani) şi Maria (3 ani), iar fetiţa cea mare cântă deja la pian.