de Andrei Dicu şi Adrian Pătrăuceanu
Prieteniile au ziduri. De asemenea, titanii sunt legaţi de amiciții stelare. Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale sunt, poate, exemplele elocvente. Talentul nu ține loc de suflet. Probabil, cel mai important lucru este să fii contemporan cu tine însuți, nu cu un așa-zis „prieten” sau cu o dragoste pierdută. „Ineditul” poveștii stă în faptul că uriaşii Eminescu și Caragiale s-au dușmănit pentru că... așa era normal.
Nenea Iancu avea talent, nu şi caracter
Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale... Gândirea miraculosului astronom Copernic a diferențiat, net, adevărul de bunul simț. Starea cosmică, starea de revelație a conștiinței, neagă - e drept, parțial - postulatele ca fiind unități de bun simț ale gândirii. Cam asta i s-a petrecut lui Mihai Eminescu. Potrivit „surselor” istorice și literare, Eminescu era un om blând. Că era și genial, o știm toți. Acestea sunt adevăruri. Bunul simț, însă, fără a-l înfiera veşnic pe Caragiale, i-a cam lipsit lui „Nenea Iancu”. Începutul discordiei legendare dintre cei doi a pornit de la... Ion Creangă. Eminescu era prieten de-adevăratelea cu Ion Creangă. Prietenia este partea cea mai plină și cea mai rezistentă a umanității. Din păcate, pentru Caragiale, tensiunea neprieteniei a fost mult mai „reală” decât căderea unei Niagare... Caragiale nu putea fi prieten cu nimeni! Pentru el, adevărul unui pește era „mai” neesențial decât adevărul unui șarpe. A încercat să profite de orice și de oricine. Istoria îi consemnează talentul, nu și caracterul. Când a plecat de la ziarul „Timpul”, în 1881, unde Eminescu era redactor-șef, iar el tocase frunze la câini, a devenit inspector școlar în județele Neamț și Suceava. Deși el trăia mai mult la Iași. Ca și Veronica Micle, iubita „Luceafărului”.
Scrisori de amor și „arhicanalia”
Culmea este că, în tinerețile lor, Eminescu și Caragiale fuseseră buni amici. Titu Maiorescu le făcuse cunoștință. Să zicem că, în acest sens, arta ni se pare a fi cea mai plină și mai puternică rezistență a umanității. Numai că tensiunea vieții boeme are putere asupra artei. Dincolo de povestea, să-i spunem „adulterină”, dintre Caragiale și Veronica, important este că numitul I.L. s-a și lăudat prin Târgul Ieșilor cu isprăvile sale amoroase. Lui Eminescu i-a căzut cerul în cap, dar, bunul simț se află, uneori, în contradicție cu starea cosmică. Bunul simț este interesat de adevăr, nu de așezarea în adevăr. I-a cerut, mai târziu, lui Caragiale, scrisorile amoroase pe care Veronica i le-a trimis lui I.L. Nu le-a primit! Iar atunci, Mihai l-a făcut „arhicanalie” pe omul care îi umpluse natura de otravă. Ce piatră tristă, ce stea neluminoasă... veți spune... Tristețea este o țară care a plecat din propria sa țară. Este ca un inorog care a părăsit inorogul, privind inorogul. Când îi privești pe Eminescu și pe Caragiale, observi că durerea este a altora, deși este a ta. Adevărurile se descoperă, nu se inventează.
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de mari plete negre”
Odată cu moartea, spațiul natural are tendința de a crea spațiul artificial, iar spațiul artificial are tendința de a respinge spațiul natural. Același fenomen, subtilizat cumva, îl regăsim și în relația dintre Caragiale și Eminescu. După moartea poetului, dramaturgul a publicat două articole, intitulate „În Nirvana” și „Două note”, referitoare la cel plecat. Primul are străfundul oceanului ca înălțime și ne permitem să cităm: „Am cunoscut foarte de aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală. (...) Avea talent și o știa mai bine decât oricine. Nicio critică nu-l putea face să se îndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin decât ce credea el însuși. Era o frumusețe! O figură clasică, încadrată de niște mari plete negre; O frunte înaltă și senină; Niște ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea că este cineva înăuntru. Un zâmbet blând și adânc melancolic... Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”. Nu știm de ce a scris Caragiale aceste rânduri. Poate nu suntem vrednici să știm. Poate că este vorba despre milă. Dar mila este înțelegerea profundă și lipsită de armonie a fostelor animale care sălășluiesc în noi. Poate fi vorba despre compasiune. Ea seamănă leit cu dragostea, dar nu e niciodată dragoste.
De la laude... la duel
Căprioarele fără cerbi se risipesc în vânturi sterpe. Cei doi „cerbi” au fost la un pas să se ucidă! Se spune că Eminescu ar fi avut chiar intenția să-l provoace la duel pe Caragiale. Nu există date exacte în acest sens, dar… vorba internetului, cine mai știe... Culmea este că, înainte de a fi încornorat de Caragiale, Eminescu pledase pentru angajarea lui Nenea Iancu la ziarul „Timpul”. Iată ce am găsit, scorbolind prin arhivele vremii: „Nu există în București un om mai capabil în ale gazetăriei și artei, ca I.L. Caragiale”. Textul este notat de B. Jordan și de Lucian Predescu, autorii cărții „Tragicul destin al unui scriitor”, apărută în 1939. Știți, dragi cititori, dincolo de legende, întâlnirea între doi coloși ai literaturii poate fi o logodnă neeternă, care poate fi şi ruptă.
Șorțulețe și bune moravuri
Dincolo de animozitățile la care ne refeream, între Eminescu și Caragiale a mai intervenit o problemă. Accesul în Francmasonerie. La vremea respectivă, Titu Maiorescu era unul dintre liderii acestei mișcări. Conștient de valoarea lui Eminescu, Maiorescu a încercat să-l atragă în mijlocul fenomenului, însă „Mișu” era conștient că piramida are valoare, doar ca mormânt. În schimb, I.L. Caragiale, avid de faimă, de afaceri și mai ales de socializare, își dorea să acceadă în respectivul cerc. A fost respins. Nu de alta, dar Francmasonii se consideră „oameni liberi și de bune moravuri”, iar, probabil, din cel puțin un punct de vedere, Caragiale nu era „validabil”. Nu avem de unde ști adevărul, acestea sunt istoriile vremii şi poveştea romanţată a doi titani ai literaturii româneşti...
Criticul Gelu Negrea: „Nici dramaturgul, nici poetul nu erau, la ceasul incidentului amoros trilateral, scriitori de Panteon“
Scriitorul și criticul literar Gelu Negrea este specialist în materie de I.L. Caragiale. Iată ce scrie Negrea, în lucrarea intitulată „Doamnele domnului Caragiale”: „Deși reședința revizorului este la Piatra Neamț, Caragiale găsește frecvente motive (dar și pretexte!) pentru a se deplasa la Iași, atras, între altele, de voluptățile mondene ale capitalei Moldovei. Între acestea, una capătă treptat contur proeminent în spațiul public, angajând într-un scandal de proporții două viitoare mari personalități ale literelor românești și o controversată doamnă din intelectualitatea ieșeană: Caragiale, Eminescu și, respectiv, Veronica Micle. (...) Idila Caragiale - Veronica Micle, care se consumă la finele anului 1881, la Iași, scurtcircuitează pentru un timp lunga și capricioasa poveste de dragoste dintre Bălăuca și Mihai Eminescu, precum și relația, binișor cosmetizată ulterior, pe ici pe colo, dintre cei doi colegi de redacție de la „Timpul”. Nici dramaturgul, nici poetul nu sunt, la ceasul incidentului amoros trilateral, scriitorii de Panteon pe care istoria literaturii române îi va omologa, ulterior”.