de Gheorghe Zmaranda
Ușor, timid, dar sigur tradițiile românești încep să revină în atenția noastră. S-a vorbit multă vreme despre Ziua Îndrăgostiților de la americani, dar iată că în ultimii ani a început să se promoveze o sărbătoare neaoș românească. Dragobetele este similară cu Sfântul Valentin, sărbătorit în SUA, doar că această sărbătoare de sorginte dacică este plină de simboluri și este îmbogățită cu multe legende, ritualuri și semnificații. Pe 24 februarie are loc sărbătoarea iubirii la români, Dragobetele, așa că vă invit să „răsfoim” prin legendele populare ca să îi aflăm semnificația și implicați în viața strămoșilor noștri.
Inițial se sărbătorea doar în Muntenia și Oltenia
Încă de la începutul apariției ei, pe vremea dacilor, sărbătoarea de Dragobete a fost un simbol al reînnoirii. Sărbătorirea ei pe 24 februarie marca un nou început, era o delimitare a anotimpurilor. Iarna lăsa loc primăverii, natura ieșea din hibernare și își recâștiga puterea. Dragobetele a trecut peste barierele timpului și a purtat cu sine un mesaj al iubirii. Etnologii care au studiat originea acestei sărbători susțin că Dragobetele este un zeu care face parte din multitudinea de zeităţi păgâne la care se închinau populațiile din spaţiul balcanic şi danubiano-pontic. Acesta era considerat un protector al animalelor. Sărbătorirea lui avea profunde conotații legate de natură pentru că dacii credeau că în această zi desemnată drept sărbătoare a iubirii chiar și necuvântătoarele își găseau perechea. Evident că de-a lungul timpului sărbătoarea a creat și mai multă fantezie în jurul ei, iar oamenii de la sate au asociat-o cu multe superstiții, dar întotdeauna aceasta are legătură cu iubirea și fertilitatea. În „arhivele” folclorului popular, Dragobetele este menționată ca fiind o sărbătoare specifică doar Munteniei și Olteniei, dar aceasta a devenit populară apoi și în regiuni unde inițial nu era sărbătorită, cum este Moldova și Transilvania. Zeul iubirii din cultura populară a românilor, este prezentat în mitologie ca un tânăr chipeș, voinic, care trăiește în păduri. Se crede că această imagine s-a perpetuat încă de pe vremea dacilor. În credința lor, a dacilor, Dragobete era responsabil pentru „orchestrarea” nunților animalelor. De ziua lui, păsările își găseau perechea și își făceau împreună cuiburi noi. Exemplul acesta a fost transpus și în viața oamenilor care au început să considere de bun augur săvârșirea unei logodne între doi tineri îndrăgostiți chiar în ziua de Dragobete. Cert este că această sărbătoare a trecut proba timpului, iar astăzi Dragobetele este un zeu universal al iubirii la români.
În legendele populare este numit Năvalnic
Folclorul românesc ne prezintă o legendă interesantă a acestui personaj, Dragobete. Se spune că el este fiul Babei Dochia. În această legendă Dragobete este descris ca un tânăr voinic, puternic, cu ochi verzi și păr negru care atunci când cânta din fluier trezea în inimile oamenilor sentimentul iubirii. Așadar, și în folclor românesc ca și în mitologie acesta a jucat rolul unui pețitor. După ce sute de ani a făcut asta, Dragobete și-a încheiat această menire și a fost transformat de Maica Domnului, se spune, într-o buruiană de leac numită năvalnic. De aceea, odinioară năvalnicul era cules de tinerele satelor și purtat în săculeți de mătase. Exista credința că având asupra ta această plantă de leac îl vei putea face pe cel pe care îl iubești să se îndrăgostească de tine. În baza tuturor legendelor puse pe seama acestei sărbători, s-a ajuns la concluzia că în această zi este potrivit să îți găsești perechea și să te logodești pentru că așa iubirea celor care fac asta va dăinui peste vremuri. La sate, odinioară, în timpul acestei sărbători, iubirea putea fi exprimată fățiș, în sensul că tinerii le puteau săruta în văzul lumii pe fetele pe care le îndrăgeau, fără să se teamă că vor fi admonestați. Pentru conduita socială din acele vremuri, un astfel de gest era considerat o nerușinare, dar nu și în această zi în care Dragobete îi proteja pe tinerii îndrăgostiți. Existau însă și multe superstiții legate de sărbătoarea de Dragobete care impuneau pentru oamenii de la sat anumite restricții. Astfel, în această zi era interzis să sacrifici animalele din gospodărie, să coși sau să lucrezi pământul. Femeile aveau, însă, voie să facă curățenie în casă. Sărbătoarea iubirii, chiar dacă nu era menționată în calendarul bisericesc ortodox, trebuie respectată la fel ca una religioasă. Aceste superstiții erau atât de puternic înrădăcinate în credința populară încât se credea că cel care încalcă aceste reguli nescrise va avea parte de nenorociri și chiar de boli. Tot din categoria interdicțiilor făceau parte și faptul că în ziua de Dragobete nu era bine să plângi pentru că asta anunța supărări tot anul și nu aveai voie să te cerți cu nimeni. Șirul credințelor de tot felul continuă cu faptul că în anumite regiuni ale țării se spunea că tinerii îndrăgostiți care nu se sărută de Dragobetele cu logodnicele lor se vor despărți, femeile fără soț trebuiau să atingă un bărbat din alt sat pentru că așa rămâneau drăgăstoase tot anul, iar tinerii trebuia să bea ceai din crenguțe de vișin dacă voiau să fie iubiți tot anul. În unele regiuni ale țării, se credea că, la fel ca de Bobotează, tinerele care își pun busuioc sub pernă își vor visa alesul.
Ritualuri de odinioară
Nu știm dacă ritualurile de Dragobete respectate odinioară se mai păstrează astăzi, dar în trecut acestea aveau o importanță deosebită în viața socială a oamenilor din mediul rural. Pentru că Dragobetele, acest zeu cu origini dacice, avea implicații importante în viața necuvântătoarelor și în lumea vegetală, aceste ritualuri erau săvârșite în natură. Astfel, în regiunile unde această sărbătoare avea o semnificație aparte, cum este îndeosebi Muntenia și Oltenia, tinerii și tinerele satului plecau în această zi să culeagă primele flori ale primăverii, iar despre cel care găsea cele mai multe se credea că va fi norocos în dragoste. Le păstrau apoi la icoane până la o altă sărbătoare populară, Sânzienele. Atunci florile uscate erau aruncate în râuri și se credea că acestea vor purta cu ele dorințele celor care le-au cules. Este cert că schimbările care au survenit în viața satului și a oamenilor lui au făcut ca Dragobetele de astăzi să nu mai aibă aceeași semnificație profundă, sărbătoarea aceasta nu mai „guvernează” viața socială a oamenilor până într-acolo încât să impună interdicții sau să dea naștere unor ritualuri, dar a început totuși să fie recunoscută în detrimentul acestei sărbători de import, Sfântul Valentin. Ăsta este un semn că românii încep să înțeleagă că avem propria noastră identitate, cultură și tradiții. Este un fel de reîntoarcere la origini.