de Valentin Țigău

Avea numai 15 ani când a fost (re)cunoscut ca pictor de icoane, talentul său ieșit din comun impresionând lumea credincioșilor și a privitorilor de artă biseri- cească de la mijlocul secolului al XIX-lea. Nicolae Grigorescu este, cum știm, cel mai mare pictor român din toate timpurile, dar și cel mai cunoscut zugrav de portrete și scene religioase din iconografia noastră.

Nicu Zugravu, ucenic la 10 ani

A intrat în lumea iconarilor ca Nicu Zugravu, încă de la 10 ani, în toiul Revoluției de la 1848, ucenicind, un timp, pe lângă celebrul Anton Chaldek, considerat de unii critici adevăratul său maestru, apoi pe lângă Niță Pârâiescu și Evghenie Lazăr; dascăli în pictura bisericească i-au mai fost Gheorghe Puiu, Nae Pantelimonescu... poate și alții. Cert este că, după însușirea temeinică a tehnicilor de pictură, el și-a depășit maeștrii, impunând, mai întâi la bisericile din Băicoi, Zamfira și Căldărușani, un stil propriu, recognoscibil. La Băicoi, în 1853, tânărul Nicu Zugravu trece de la iconițele de serie - a căror vânzare, în târguri, îi asigura existența - la tablouri și fresce religioase. Cele șase icoane în ulei de mari dimensiuni de la biserica din Băicoi înfățișează sfinți stând în picioare: Sfântul Gheorghe tânăr soldat, Maica Domnului (icoană cu ferecătură de argint), Evanghelistul Matei, Sfinții Împăraţi Constantin și Elena, Iisus ca împărat în mijlocul heruvimilor și Sfântul Ioan Botezătorul cu aripi. Icoane cum sunt Sfinții Împăraţi Constantin și Elena, Evanghelistul Matei și Iisus Hristos dovedesc o mână sigură și exactitatea de miniaturist moștenită de la cehul Chaldek, dar anunță și coloristul de mai târziu.

A trecut totul printr-un filtru propriu, dând o interpretare personală

Astfel, prăznicarele (icoanele mici de rugăciune din fața altarului) sunt frumoase exerciții de măiestrie pentru Grigorescu. De altfel, picturile murale de la Zamfira și apoi picturile de la Agapia au fost considerate de critici drept cele mai importante realizări din viața artistului, de până la 20 de ani, și o culme în pictura religioasă a secolului al XIX-lea din România. Se consideră că artistul a trecut totul printr-un filtru propriu, dând o interpretare personală, dar mergând, totodată, pe drumul înaintașilor, astfel încât rezultatul să corespundă canoanelor Bisericii Ortodoxe Române.

Inspirat de Tițian, Rafael și Rembrandt

La biserica Mănăstirii Căldărușani, Grigorescu este autorul unor icoane ale catapetesmei, precum și al unei compoziții destinate agheasmatarului din curtea mănăsti- rii, care înfățișează scena Izvorului Tămăduirii. Din nefericire, de atunci încoace, mănăstirea a trecut prin două mari accidente: un incendiu și cutremurul din 1940, care au ruinat-o, semnificativ, afectând și pictura grigoresciană din interior. În lucrările pe care le-a realizat la Zamfira și la Agapia, Grigorescu s-a inspirat din maeștrii vechii arte europene - Tițian, Rafael, Leonardo da Vinci, Murillo, Rembrandt și Auguste Chauvin, introducând, în pofida canoanelor ortodoxe, elemente realiste, chipuri văzute în realitate. Criticii de artă au detectat, la Agapia, contribuția lui Tițian în compoziția „Punerea în mormânt”, contribuția lui Rafael în compoziția „Drumul Crucii”, precum și cea a lui Murillo cu „Moise dând apă evreilor în deșert”, în timp ce Rembrandt a fost subiect de inspirație pentru „Îngerul părăsindu-l pe Tobias”. Altele, ca „Intrarea în Ierusalim”, „Ghetsemani” sau „Învierea lui Lazăr”, au fost făcute după alți pictori de factură neoclasică.

Agapia - un „larg și luminos limpeziș”

Despre perioada în care a pictat la Mănăstirea Agapia, biograful și prietenul său Alexandru Vlahuță scria: „Trei ani frumoși în acest loc retras, al cărui nume înseamnă iubire. Toată întârzierea, toată vremea asta de așteptare, petrecută în ruga cea mai curată a muncii, s-ar zice că e un noviciat - o pregătire a sufletului pentru a putea intra în tainele artei. Pentru istoricul picturii noastre bisericești - când se va scrie odată această istorie -, Biserica Sfinții Voievozi de la Agapia va fi ca un larg și luminos limpeziș de câmp după o îndelungată rătăcire prin codru.” Cum spuneam, la Agapia, Nicolae Grigorescu a avut ca sursă de inspirație personaje reale: pentru Sfântul Gheorghe - profesorul de la Iași, Miltiade Țoni, pentru Maica Domnului - o femeie din Filioara; pentru Iisus copil - băiețașul unui dulgher. Și tot Vlahuță scrie că măicuțele de la Agapia obișnuiau, după slujbe, să-și admire portretele pictate de artist în naosul bisericii. IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, spunea despre acest genial creator de „stil românesc al picturii religioase”, la expoziția de la Iași dedicată operei religioase a artistului, că „el a încercat să coboare ceva din frumuseţea cerului pe pământ. Mulţi cred că a reuşit acest lucru, alţii, din cauza unei oarecare îndepărtări de stilul bizantin clasic, pe care îl întâlnim foarte mult în realizarea icoanelor, spun că nu. Indiferent de aceste păreri, nu putem să nu sesizăm lumina cerului din arta religioasă semnată de Nicolae Grigorescu.”

Epitaful de la Zamfira

La zugrăvirea bisericii Mănăstirii Zamfira (1856-1857), Grigorescu a folosit, pentru prima dată, tehnica picturii murale; poate tocmai din acest motiv, lucrările de acolo nu sunt considerate un nou vârf în evoluția artistului. Intuind greutățile, pictorul a obținut derogarea de a picta fețele și mâinile sfinților în tehnica uleiului, deoarece mulți preoți erau, în vremea aceea, convinși că numai pictura murală are calități ideale pentru decorarea bisericilor. La Zamfira pot fi văzute icoanele Deisis, Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena, Sfântul Ioachim și Ioan Botezătorul. Semnificative au rămas zece fragmente tăiate din praporul de mătase al bisericii și mai ales așa-numitul „Epitaf de la Zamfira”. Picturile de la Mănăstirea Zamfira au fost primele, dar și ultimele pe care Grigorescu le-a realizat în tehnica frescei, care poate i-a displăcut prin regulile ei, prea rigide pentru un temperamental tumultuos.