de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu
Locuri neobișnuite nu sunt puține în țară, dar o biserică pe lângă care, trecând, simți cum te iau fiorii din creștet până-n tălpi nu găsești chiar pe toate cărările. „Biserica cu Moartea”, râzând și râzându-și de oameni, din fresca ei, este cu siguranță unică în țară.
Fresca exterioară care îți dă frisoane
Deși are două hramuri - Sfântul Nicolae și Adormirea Maicii Domnului -, biserica din satul Ciocănăi, comuna Moșoaia, județul Argeș, e cunoscută sub cu totul alt nume. I se zice... Biserica cu Moartea. Și asta nu de azi, de ieri, ci aproape dintotdeauna. Ridicată în zid pe la 1840, pe locul alteia mai vechi care se pare că a ars într-unul dintre raidurile turcilor în zonă, a devenit celebră datorită unicei sale fresce exterioare, pe peretele sudic, un desen în brun roșcat, care iese în evidență pe varul alb, reprezentând un diavol și-un arhanghel (deci pe cei care preiau sufletele celor decedați), dominați de silueta impunătoare a Morții. Moartea nu este însă tristă, indicativă sau amenințătoare, ci are un râs „cu toți dinții” întipărit pe chip. Poartă în mână nelipsita-i coasă, iar pe umăr, asemeni țăranului român pornit și el... la coasă..., o tolbă în care să-și ducă demâncarea și piatra de ascuțit fierul. Autorul frescei - rămas anonim - a desenat totul în anul 1863.
Legende care au trecut veacul
Legendele care circulă despre Moartea din fresca de la Ciocănăi sunt multe. Una dintre ele spune că în veacul de dinainte, în timpul unei invazii otomane, toți sătenii s-au ascuns în biserică, iar turcii le-ar fi baricadat ușa și i-au ars de vii. Desenul era un mod de a comemora întâmplarea aceea, dar și o modalitate de a-i proteja pe localnici de o repetare a tragicei întâmplări. O altă legendă zice că în vremea ciumei lui Caragea aproape tot satul a murit din pricina bolii nemiloase, iar Moartea desenată pe zidul exterior și Sfântul Haralambie pictat într-o frescă din interior au împreună același rol de proteguire a comunității. Pe de altă parte, însă, istoria consemnează dispariția, într-un incendiu, a unei alte biserici a satului, având hramul Sfintei Parascheva și aflată în proximitatea celei de-acum; iar Sfântul Haralambie e asociat cu rugăciunile pentru protejarea de dezastre naturale sau provocate de om (cazul incendiului).
Comuniștii au cerut să se șteargă desenul
Oricare a fost motivul picturii, cert este că Moartea de la Ciocănăi a provocat și întâmplări nefericite, mai ales în perioada comunistă. Nemulțumiți de discuțiile și superstițiile pe care le provoca această frescă, șefii politici ai epocii au cerut preotului să șteargă fresca vinovată. Cum desenul nu se ștergea sub buretele cu leșie, a fost acoperit cu var. Întâmplare sau nu, persoana care a văruit peretele, pe numele ei Tuturel-Bilț, ca și cel puțin una dintre persoanele care au cerut ca acest lucru să se întâmple, au avut parte de morți subite și violente.
Incidente nefericite
Legendele mai spun că, de-a lungul vremii, sătenii care au avut parte de incidente nefericite în familie s-au... răzbunat pe Moartea din frescă, aruncând cu pietre în ea. Au bătut Moartea. Dar ea s-a răzbunat, dându-le câte un beteșug, fiecăruia... Tema Morții nu e singulară între bisericile valahe. În vechea capitală voievodală Curtea de Argeș, în Biserica Olari (ridicată în veacul al XVII-lea de breasla olarilor) este de asemenea zugrăvit chipul Morții, tot într-o frescă exterioară, pe peretele sudic, semn că aceasta a fost o temă pe care au reluat-o mai mulți zugravi.
Dracii, Iadul și păcătoșii
O altă temă pe care o întâlnim în Argeș și în Vâlcea este cea a dracilor, a Iadului în care omul păcătos își primește pedeapsa pentru greșelile lui. O regăsim în frescele exterioare ale bisericii Mănăstirii Cotmeana (secolul al XIV-lea). Îi regăsim și în frescele mult mai târzii de la Ciocănăi, căci pictorii Stan Postelnic şi Constantin Zugrav, care au împodobit-o pe la 1840, au preferat să personalizeze canoanele bizantine, împletindu-le cu credințele și temele zonei. Ca o altă particularitate, pe lângă reprezentarea Morții și cea a Sfântului Haralambie, trebuie să amintim și reprezentarea Sfântului Hristofor, cu cap de câine, protectorul călătorilor.
Zugrăvită pe pereţi pentru „a umple“ un „gol“
Fie că întrebi un istoric de artă, un antropolog, un sociolog sau un preot, vei primi același răspuns la întrebarea: De ce e zugrăvită Moartea - personificată, chiar - pe zidurile (uneori: pe ușile) bisericilor vechi din România? Răspunsul este: În scop moralizator! Moartea este un termen abstract, pentru care nu există „un model” care să-i inspire pe zugravii de biserici. Pe de altă parte, așa cum Nașterea înseamnă „umplerea unui gol existent”, Moartea este chiar... „golul”. Un „gol” pe care țăranul român, creștin, ca și pictorul de biserici - creștin și el - se străduiește să-l „umple”, transformându-l dintr-un „ce” abstract în „ceva” sau, și mai bine, în „cineva” care capătă o formă (fie ea și desenată pe un perete). O dată identificată prin desen, o dată ce are chip, ea poate și să „vorbească” despre ceea ce îl așteaptă pe om, după o viață pe care o duce și „alăturea cu drumul”, nu doar „pe drumul cel drept”. Dacă reprezentarea Morții cu coasa în mână este, oarecum, comună, „râsul” (sau „rânjetul”) Morții din fresca exterioară a bisericii din Ciocănăi, nespecific nici picturilor bisericești occidentale, nici celor din Răsărit, ne duce spre o interpretare mai interesantă, al cărei filon poate fi mai adânc. Să ne gândim că în Maramureș există un întreg cimitir în care spiritul celor morți, ca și cei vii, rămași după ei, „își râd de Moarte”. E Cimitirul Vesel de la Săpânța! Iar acesta se revendică, zic unii (și poate nu greșesc), din puterea strămoșilor daci de a primi moartea râzând!