de Simona Lazăr

Luminația este un termen pe care îl vom întâlni cu precădere în satele din Transilvania și Banat, precum și în unele sate din Moldova montană, acolo unde schimbul frecvent de populație și înrudirile au dus și la un „amestec” al tradițiilor. Fiind un prilej de celebrare a morților, aceasta se suprapune (fără a o înlocui) pe ceea ce românii numesc „Sâmbăta Morților” sau „Moșii de Toamnă”, moment care se ține, în biserică, la începutul lunii noiembrie, cu ceva timp înainte de intrarea în Postul Nașterii Domnului. Deși și într-un caz și în celălalt vorbim despre relația celor vii cu membrii familiei lor care au trecut deja „în ceea lume”, „pe tărâmul vieții de apoi” ori cum altfel putem numi, eufemistic, moartea, totuși, esența celor două evenimente este diferită.

Pe dealul cimitirului

Luminația este întâlnirea sufletelor celor vii și morți, într-un soi de comuniune și de comemorare pioasă, care pornește, de fapt, cu câteva zile mai înainte, când în cimitire se face „curățenia de toamnă”. Se strâng frunzele, se aruncă (sau se ard), apoi se plantează flori de toamnă târzie, care să mai țină, o vreme, mormintele „colorate”, în așteptarea primelor ninsori, care vor albi pământul și crucile. Apoi, în ziua „Luminației”, care variază, la început de noiembrie, după un calendar știut din vechime, ori în funcție de cutuma fiecărui sat, cei vii urcă din nou dealul cimitirului, pentru a ajunge la căpătâiul rudelor decedate. De data aceasta, vin cu buchete de flori și cu lumânări, pe care le aprind. E o comemorare liniștită, în unele sate, ori „voioasă”, în altele, după obicei, atunci când oamenii încep a vorbi cu strămoșii lor, a le povesti ce s-a mai întâmplat prin ogradă, prin sat, prin familie, astfel încât, cumva, să-i „integreze” în existența celor rămași în urmă. În noiembrie, ziua e scurtă, uneori cerul se înnegurează, soarele apune mai devreme, lumina e mai puțină. Dar pe dealul cimitirului e lumină, până târziu, în noapte. E... Luminație! Lumânările continuă să ardă, pe morminte, lăsând impresia că dansează licuricii verii, rătăciți la margine de toamnă.

Puțină istorie europeană și românească

Ca să înțelegem de unde a apărut acest obicei și de ce el este preponderent în spațiul transilvan, ar trebui să coborâm în trecut cu o mie de ani și mai bine. În anul 998, pe când Europa aștepta cu sufletul la gură... sfârșitul lumii (prognozat a veni la anul 1000), s-a simțit nevoia unui atașament cu spiritele morților fiecărei familii. Se zicea că, la Judecata de Apoi, toți se vor reîntâlni - pentru a da seama de faptele lor -, iar cei vii credeau că îngrijind mormintele morților vor primi, la momentul Judecății, sprijin și îndrumare din partea celor care se stinseseră cu mult înainte. Sfârșitul Lumii nu a venit, dar obiceiul a fost continuat și s-a răspândit în secolul al XI-lea pe aproape întregul continent. Dacă e să analizăm ceea ce se întâmpla în cimitir - grija pentru împodobirea mormintelor, amintirea (pomenirea celor dragi), aprinderea luminilor etc. - putem observa că „Luminația” nu s-a ivit din neant, ci a însemnat de fapt reiterarea unui obicei similar din Roma Antică, dar care avea loc într-un alt anotimp, când ziua se lungea (era în februarie) și nu se scurta, ca în noiembrie. Sărbătoarea morților, în lumea păgână romană, se numea: „Feralia”. După anul 1000, a fost nevoie de mai bine de trei secole pentru ca obiceiul, reanimat de teama Sfârșitului Lumii, să capete noi dimensiuni și valențe, să fie acceptat de biserică și oficializat. S-a întâmplat asta în secolul al XIV-lea. Iar gesturile ritualice, păstrate până în ziua de azi, sunt cât se poate de simple și de profunde: credincioșii îngrijesc mormintele și își cinstesc rudele trecute la cele veșnice. Curăță - uneori, chiar, purifică prin tămâiere -, împodobesc cu flori și aprind lumânări la morminte și se roagă pentru sufletele lor. În Ardeal și Banat, aflat mai intens în contact cu tradițiile religioase apusene, acest obicei s-a impus și s-a păstrat mai ușor și îl regăsim azi atât în comunitățile ortodoxe, cât și în cele greco-catolice.

Moșii de Toamnă

În bisericile ortodoxă și greco-catolică, cei adormiți sunt celebrați în fiecare zi de sâmbătă. De obicei, în aceste sâmbete din fiecare săptămână sunt amintiți cei a căror dată de trecere în neființă este chiar în acea zi, cei care au murit în ultimul an sau anumiți membri ai familiei de care credinciosul s-a simțit mai apropiat. Trei sâmbete din an, anume, sunt destinate pomenirii generale a tuturor morților. Atunci, în biserică, preotul citește lunga listă a morților fiecărui enoriaș, încheind cu formula „și cu tot neamul lor cel adormit”, ceea ce înseamnă că sunt, de fapt, pomeniți cu toții, chiar și aceia pe care memoria nu i-a mai păstrat. Aceste zile sunt cunoscute și sub numele de Moși (căci se referă la strămoșii fiecăruia), respectiv Moșii de Iarnă (înainte de începerea Postului Paștelui), Moșii de Vară (în sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt) și Moșii de Toamnă (în sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului de sec de carne pentru Postul Crăciunului). O altă zi dedicată celor răposați este Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile).

„După moarte există Înviere. Moartea nu este un fenomen prin ea însăşi, este o pregătire a omului pentru ceea ce urmează. E vorba despre ceea ce nu moare în om - sufletul“ (Bartolomeu Anania)

„Pentru morţi nu ne rugăm pentru viaţa care s-a terminat, adică cea biologică. Sufletul nu se pierde pentru că este substanţă nemuritoare, este metafizic şi nemuritor“ (Bartolomeu Anania)

În cimitire, mulţimea de lumânări aprinse dă o „Luminaţie” sfântă, feerică nopţilor de noiembrie

Mic calendar occidental de toamnă

Ziua morților sau Luminația (în latină: „commemoratione omnium fidelium defunctorum”, adică „pomenirea tuturor credincioșilor răposați”) este sărbătorită în calendarul romano-catolic în data de 2 noiembrie, a doua zi după Sărbătoarea Tuturor Sfinților (în latină „Sollemnitas Omnium Sanctorum”), care se celebrează pe 1 noiembrie. Mai demult, Ziua morților era reportată pe 3 noiembrie, dacă 2 noiembrie cădea într-o zi de duminică (la forma extraordinară a ritului roman, adică ritul tridentin). Mai înainte, în ultima zi de octombrie, lumea occidentală are parte de un alt eveniment: Halloween. Aceasta este o sărbătoare de origine celtică, răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi din Statele Unite ale Americii. Este sărbătorită în noaptea de 31 octombrie, deși în unele țări data sărbătorii variază. De exemplu, în Suedia este sărbătorită în prima sâmbătă din noiembrie. Numele provine din limba engleză, de la expresia All Hallows’ Even, numele sărbătorii creștine a tuturor sfinților, sărbătoare cu care Halloweenul a devenit asociat în țările unde predomină creștinismul occidental - catolic și protestant -, deoarece în aceste culte creștine ziua tuturor sfinților este sărbătorită pe 1 noiembrie.