de Valentin Țigău

Anul 1913 a găsit Balcanii, şi întreaga Europă, într-o teribilă încercare de a „ţine legaţi câinii războiului”. La Londra, Conferinţa Ambasadorilor căuta, de luni în şir, calea către pace. Către o pace stabilă. Însă nu doar echilibrul precar al orientului european - cu un Imperiu Otoman bolnav şi multe naţiuni care luptau pentru eliberarea deplină - se afla pe ordinea de zi a ambasadorilor şi miniştrilor de externe de pe tot continentul, ci şi situaţia unui petec de pământ care avea o condiţie aparte: Muntele Athos.

20 de lăcașuri de cult principale

Eliberată de sub turci, peninsula athonită era luată cu asalt de greci, iar celelalte ţări ortodoxe - între care şi România - îşi arătau interesul pentru ca acest teritoriu să rămână neînglobat în vreun stat. Într-o scrisoare adresată în acele zile de ianuarie 1913 ministrului de externe C. Dissescu, Mitropolitul Primat al României, I.P.S. Konon Arămescu-Donici cere guvernului român să se implice în negocierile de la Londra, în sensul autonomiei Athosului, argumentând interesul pe care trebuie să-l arate ţara noastră prin lungul şir de ctitorii româneşti în Sfântul Munte. România, deşi nu avea o mănăstire, ci numai două schituri la Muntele Athos, contribuise masiv, în decursul istoriei, la prosperitatea celor 20 de lăcaşuri principale de cult din peninsulă.

Ctitorii voievodale

Neliniştea clerului ortodox român se regăseşte în această scrisoare adresată guvernului de la Bucureşti, din care redăm câteva fragmente: „Din datele istorice ce posedăm se constată că în Sfântul Munte Athos s-au zidit ori restaurat din temelie: 1) Mănăstirea Zografu, zidită în 1502 de către Ştefan cel Mare, iar în apropierea ei şi tot de către acest domnitor s-a construit un far, la 1475. 2) Mănăstirea Rusicu, zidită din temelie de către Scarlat Calimah al Moldovei. 3) Mănăstirea Cotlomusiului (n.n. - Cutlumuș), zidită iarăşi din temelie de către Radu cel Mare şi Neagoe Basarab, care au făcut şi case şi un far la Caliagra şi un paraclis şi le-au armat cu tunuri de apărare şi cu blagoslovenia tuturor egumenilor şi a arhiereului eparhiei şi a numit-o Lavra cea Mare Românească. 4) Mănăstirea Dionisiului, la care Neagoe Basarab a zidit paraclisul pe mormântul Sfântului Nifon, fost mitropolit al Munteniei. 5) Mănăstirea Lavra Mare, unde Neagoe Basarab a zidit biserica catedrală şi a învelit întregul acoperiş”.

Restaurări și înzestrări

Și asta nu este tot, dacă ne gândim că, de-a lungul veacurilor, domnitorii celor două principate, precum și marii boieri, au contribuții importante la restaurarea și înzestrarea mănăstirilor, schiturilor și chiliilor din Sfântul Munte. Din același document, reținem: „În a doua categorie găsim următoarele: 1) Mănăstirea Lavra Mare restaurată de Vladislav, tatăl lui Mircea cel Mare. Neagoe Basarab a reparat-o şi a făcut cimitirul, apoi Matei Basarab a făcut un corp de case şi un paraclis, care în timpul din urmă s-a dărâmat, iar un proistos din Lavra l-a făcut din nou. Biserica a fost restaurată de Vintilă Vodă. Se vede până azi în Nartică, lângă uşa din dreapta, portretul lui Vintilă Vodă, cu întreaga lui familie. 2) Mănăstirea Caracalu, restaurată de boierul Nicolae din Caracal şi de domnitorul Petru al Moldovei. 3) Mănăstirea Vatopedului, restaurată de Vasile Lupu şi înzestrată cu 80 de sate, cu hrisoave domneşti, scrise în româneşte, pe care părinţii prodromiţi le-au tradus în limba greacă. 4) Mănăstirea Dochiarului, restaurată de voievodul Alexandru cel Bun şi doamna Ruxandra, iar sarcina executării lucrării a luat-o Teofan, mitropolitul Moldovei, care a şi sfinţit biserica de aici, apoi s-a făcut schimnic şi a murit aici. 5) Mănăstirea Stavro-Nechita, unde sunt ctitori Neagoe Basarab, Şerban Cantacuzino, Gheorghe Duca al Moldovei şi boierul român Radu Apostoleanu cu alţii. 6) Mănăstirea Xenofonu, unde s-a făcut pictura în Narctică şi în Trapeză de către Duca al Munteniei. 7) La Mănăstirea Dionisiului, Neagoe Basarab a făcut un sicriu bogat de argint masiv, suflat în aur şi împodobit cu pietre scumpe, în care se păstrează moaştele Sfântului Nifon. Tot aici Radu cel Mare a dăruit un sicriu împodobit cu sidefuri sculptate, în care se păstrează Sfintele Moaşte. 8) Mănăstirea Grigoriu, restaurată de Ştefan cel Mare în 1500. 9) Mănăstirea Xeropotamu, restaurată de Alexandru Voievod al Munteniei; în Narctică se află chipul Domnitorului şi al familie sale. 10) Mănăstirea Sfântul Pavel este restaurată de Ioan Cantacuzino Basarab. 11) Mănăstirea Pantocratorul, s-au făcut unele restaurări de către logofeţii Barbu şi Gavril din Muntenia. 12) Mănăstirea Ivirul, care are de ctitor pe Neagoe Basarab şi soţia sa”.

Alte donații importante

Făcând apel la același document citat până acum, aflăm și că: „Donaţiuni diferite s-au mai făcut: Istrate Dabija şi Constantin Brâncoveanu, Mănăstirii Sfântul Pavel. Neagoe Basarab şi Doamna Despina, pe lângă alte daruri, au dat vestminte cusute cu aur, două evanghelii scrise chiar de către Doamna şi alte cărţi, Mănăstirii Ivirul. Tot asemenea, între ctitorii acestei mănăstiri găsim pe Radu Mihnea, Ştefan cel Mare, Şerban Cantacuzino, Dimitrie Cantemir etc. Mănăstirii Dochiarul i s-au donat obiecte sfinte şi o evanghelie scrisă în româneşte de către Alexandru Lăpuşneanu şi boierul Gavril, tot donatori sunt şi doamna Luxandra a lui Alexandru Bogdan şi Mitropolitul Teofan al Moldovei. Mănăstirii Vatopedului i s-a dăruit o icoană făcătoare de minuni de către Neagoe Basarab şi multe daruri bogate şi un pom de argint ce se vede şi azi, precum şi un venit anual de 10.000 taleri”.

Embleme și însemne naționale

În aceste mănăstiri se găsesc şi embleme naţionale şi portrete ale domnilor români. Aşa, la Dionisiu este întreaga familie a lui Neagoe Basarab şi a lui Mihai Vodă Viteazul. La Dochiarul se găseşte portretul lui Alexandru Lăpuşneanu, Bogdan Voievod, Mitropolitul Ştefan etc., iar în interiorul bisericii mari, la intrare, şi azi se vede săpată în piatră aquila română. La Zografu, catedrala cea mare, la uşă, pe partea din dreapta, sunt portretele lui Ştefan cel Mare, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi alţii, precum şi vulturul român săpat în piatră, iar în bibliotecă se află steagul purtat de Ştefan cel Mare în războaiele sale, precum şi icoana Sfântului Gheorghe brodată în aur, pe pluş roşu, cu inscripţii pe ambele părţi. Toate acestea, împreună cu altele ce se găsesc în mănăstirile şi în bisericile din Sfântul Munte Athos dovedesc sentimentele pioase ale poporului român.

Garanţi ai statului monastic ortodox

La sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul veacului XX, însuși statul român se implică în bunăstarea „Coloniei române” din Sfântul Munte. Aflăm din documentul menționat: „În categoria din urmă se află Schitul Lacul, Prodromul, Provata, Colonia Română şi comunitatea chiliei Sf. Gheorghe din Calciu, toate trecute în bugetul ministerului cultelor. Din această schiţare, mărginită la strictul necesar, potrivit cadrului unei adrese, se dovedeşte, domnule Ministru, că în Sfântul Munte Athos sunt mari interese româneşti de apărat, atât din punctul de vedere al ţelului ce trebuie urmărit de a se menţine monahii acestor locuri, ca cea mai veche avangardă a românismului în Orient. Primiţi, vă rugăm, Domnule Ministru, încredinţarea osebitei noastre consideraţiuni şi arhiereasca binecuvântare. Mitropolitul Primat Konon Arămescu-Donici”. Negocierile de pace de la Londra s-au finalizat, între altele, şi cu înfiinţarea Republicii Autonome Monahale a Muntelui Athos, în 1913. Între protectorii acestei prime republici monahale din Europa au fost desemnaţi monarhii principalelor două state ortodoxe din regiune, respectiv Regatul României şi Imperiul Rus. Regele Carol I, care era de reli- gie catolică, ajunge să fie astfel garantul republicii monastice ortodoxe din Balcani.