Main menu

header

  Dacă ajungi măcar pentru o clipă în Bucureşti, pe Dealul Patriarhiei, vei simţi cum sfinţenia locului te învăluie uşor, zburând parcă din mâna Sfântului Dimitrie Cel Nou în toate colţurile lumii. Iar parfumul acesteia îţi va stărui neîncetat în minte.
  „Închinată lui Constantin“
  „În afara slujbelor bisericii nu există scară către cer. (…) Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul”, spunea odată Petre Ţuţea. Patriarhia Română. Grădina Raiului. Locul unde sfinţenia se lasă legănată de atât timp de undele Dâmboviţei. Arareori întâlneşti o istorie mai fascinantă a vreunui lăcaş românesc ca aici, la Patriarhia Română, celebra ctitorie construită în 1698, pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu!
  „La urmă merseserăm la  marginea oraşului, pe un deal înalt, ce domina împrejurimile. Acolo domnul era ocupat cu clădirea unei mănăstiri, cu o biserică măreaţă şi strălucită, semănând pe dinăuntrul cu cea de la Curtea de Argeş, numai că aceasta este de cărămidă şi în tindă are 12 stâlpi, fiecare dintr-o bucată rotundă de piatră, ca să formeze numărul celor 12 apostoli… Am făcut în ea o aghiazmă şi Prea Sfinţia Sa a stropit-o, căci nu este încă terminată. Ea este închinată lui Constantin, care este şi numele fondatorului ei, şi Elenei”. Aşa nota în septembrie 1657 diaconul Paul din Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria în ţările române. Lucrările de construcţie ale mănăstirii au început în anul 1656, biserica terminată la „roşu” şi nezugrăvită fiind sfinţită la 6 mai 1658, în prezenţa patriarhului Macarie şi a mitropolitului Ştefan.
  Aşezată pe coama dealului, mănăstirea avea aspect de cetate, fiind închisă de jur-împrejur cu ziduri groase şi înalte, prevăzute cu tunuri, alcătuind împreună cu mănăstirile Radu Vodă şi Mihai Vodă ultima linie de apărare dinspre sud a capitalei Ţării Româneşti. „Cetatea” cuprindea două curţi interioare, legătura făcându-se pe sub foişorul actualului paraclis. În prima curte se găseau biserica, stăreţia şi chiliile călugărilor, iar a doua cuprindea clădirile administrative şi anexele gospodăreşti. La scurt timp, mitropolitul Ştefan se mută în chiliile mănăstirii, fiind urmat de călugări, „sortind-o astfel ca, de acum înainte, ctitoria lui Constantin Şerban să fie Mitropolia ţării”. Aşa se face că acest loc va fi numit de bucureşteni, pentru vecii vecilor, Dealul Mitropoliei.
  Locul alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza
  Potrivit tradiţiei, mitropolitul era „de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot reuniţi în Adunarea Deputaţilor”. Cum înalta faţă bisericească nu avea voie să-şi părăsească locuinţa, o parte din chiliile călugărilor vor fi transformate „într-o construcţie ce avea să permită reuniunile oficiale ale legislativului”. Aşa se face că în vechea clădire a Adunării Deputaţilor s-au desfăşurat lucrările „Adunării elective din 1859, care l-a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel Unirea”. Tot aici a avut loc proclamarea regatului României, în şedinţa din 14-26 martie 1881 a Adunării Deputaţilor. În anul 1890 se organizează un concurs pentru anteproiectul Camerei Deputaţilor, competiţie câştigată de arhitectul Dimitrie Maimarolu.
  Din diverse motive, lucrările de execuţie ale palatului încep în 1906, el fiind construit în trei etape: 1906-1908, 1911-1913 şi 1914-1916, fiind folosite „materiale de cea mai bună calitate şi lucrători abili”. Aşa se face că sediile comisiilor, cancelariile şi birourile deputaţilor au fost ornamentate în stuc, cu elemente de masă albe sau colorate, iar componentele deosebite au fost acoperite cu bronz şi cu foiţă de aur. Totodată, tâmplăria ferestrelor şi uşilor a fost făcută doar din lemn de calitate, ornamentat cu bronz, în timp ce băncile şi tribunele, dar şi „logiile” oaspeţilor de vază au fost îmbrăcate în lambriuri din cel mai scump lemn. Coloanele sunt create în stil ionic imperial, iar scările de onoare se disting prin prezenţa colonadelor ornamentate cu marmură în tonuri de ocru. Se spune însă că spaţiul interior cel mai reuşit ca volumetrie şi finisare este „sala paşilor pierduţi”, unul dintre holurile de cea mai bună calitate din Capitală, ce poartă astăzi numele de Europa Christiana.
  Resfinţire chiar de ziua Sfântul Dimitrie
  La împlinirea a 350 de ani de la zidirea sfântului lăcaş, pe 25 octombrie a.c., în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Prea Sfinţitul Patriarh Daniel, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi de alţi ierarhi din Patriarhia Antiohiei şi Biserica Ortodoxă Greacă, a resfinţit Biserica Catedralei Patriarhale. Pe lângă restaurarea catapetesmei şi a picturii murale, clopotniţa Catedralei Patriarhale, construită pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, în anul 1698, a primit în dar patru noi clopote comandate în această vară la celebra turnătorie a familiei Grassmayr din Innsbruck, Austria. Clopotul cel mare, de nouă tone, nu a fost înlocuit, fiindu-i schimbat doar sistemul de acţionare. Clopotele noi cântăresc 1.850 kg, 1.390 kg, 745 kg, respectiv 380 kg. Pe clopote, care sunt acţionate de un calculator şi echipate cu antenă şi sistem GPS, sunt imprimate chipul Patriarhului Daniel şi sigla Patriarhiei Române.
Carmen Ciripoiu
  Tradiţii – Obiceiuri – Credinţe
  - Calendarul popular a preluat sărbătoarea de la 1 noiembrie a Sfinţilor Cosma şi Damian, Doctori fără de arginţi, şi a transformat-o în prilej de practici medicale cu influenţe păgâne, de vrăjitorie. Unind cele două nume de sfinţi, oamenii au numit ziua Cosmadin
  - De Cosmadin, femeile de la sate, care aveau rol de tămăduitoare în sat, făceau descântece contra lingorii (febrei tifoide) şi a epilepsiei şi invocau numele celor doi sfinţi. Aceste practici au fost găsite în: Banat, Transilvania, Moldova şi Bucovina. Ziua era numită şi Vrăcelul, pornind de la faptul că personajul mitic rezultat din cei doi ar vindeca bolile oamenilor.