de Simona Lazăr

 Se numește... Eden. Ayvaz Eden. Iar numele ei - deși tare i-ar plăcea, nu înseamnă „Raiul pe pământ”, ci „Cea liniștită”. Este un nume frumos, dat adeseori, în comunitatea tătărească, atât fetelor, cât și băieților. „Părinții mei erau oameni cu un temperament vulcanic, iar o mătușă, când m-am născut eu, le-a spus să îmi dea acest nume, poate că eu voi fi mai puțin năvalnică”... Așa a început dialogul meu cu Ayvaz Eden, pe una dintre străzile Sighișoarei, la Festivalul Intercultural ProEtnica de la Sighișoara, unde pe scenă urmau să urce și reprezentanții Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România.

Când copilul primește un nume

„Avem obiceiuri de nuntă, mâncăruri specifice etniei noastre. Am îmbrățișat însă și bucătăria românească”, a început a ne spune doamna Ayvaz Eden. „Dar nu am uitat tradițiile și obiceiurile noastre, pe care le punem în valoare în contextul multiculturalității etnice din România. Suntem o minoritate care respectă țara care o găzduiește”. Vorbim despre cele mai frumoase clipe din existența unui om: nașterea, căsătoria... „Când se naște un copil, este adus acasă și este foarte important să i se pună numele. I se citește o rugăciune specifică și i se spune de trei ori la ureche: «Numele tău este...». A treia oară, copilul este chemat cu numele religios”. La acest eveniment participă rudele apropiate, iar pe masă se pun șapte feluri de mâncare. O ciorbă, fasole cu friptură, sărmăluțe sau ardei umpluți, pilaf cu cușcuș și unt, compot, baclava, cafea. „Pentru români, atunci când îi avem invitați la aceste mese, punem și tort, prăjituri”, avea să sublinieze doamna Eden. Dar pe noi ne interesează, înainte de toate, mâncărurile tradiționale.

Ceremonialul nunții tătărăști

În ciuda modernității care a intrat și în sânul comunității de tătari, în familie încă există dorința părinților să cunoască partenerul de viață al copilului, se încearcă să se facă aceste căsătorii cu oameni apropiați din punct de vedere social, religios... Sigur, nu mai este ca altădată, când părinții alegeau partenerul, tânărul, dar o serie de ritualuri se păstrează neștirbite. „Când vine delegația băiatului să ceară fata în căsătorie, aduce flori, bomboane, un obiect în dar. Mirele nu participă la logodnă! Acum se fixează data nunții. Nunta are și ea mai multe etape, sunt obiceiuri pe care trebuie să le respecte familia tatălui și a băiatului. Se așază în mijlocul camerei un prosop pe care se aranjează diferite obiecte. Se numește tocâș. Pe acest prosop se pun 9 obiecte: cravată, batistă, batic etc. Fiecare obiect are simbolul lui. Baticurile au motive florale, șervetele sunt lucrate cu fir de aur și argint și din acest tocâș nu trebuie să lipsească. Tot aici se așază un fel de buzunărel cusut în mai multe culori, în care tinerii își puneau banii și ce aveau mai de preț. În paranteză fie spus, astăzi sunt persoane care colecționează aceste «buzunărașe». Când vine «delegația» din partea băiatului (10-12 persoane, din care face parte și nașul) la fată se dă o masă mare. Se face o rugăciune și fata trebuie să își dea acordul. E întrebată de trei ori și a treia oară trebuie să accepte. La această ceremonie de logodnă sunt invitați și din partea băiatului, și din partea fetei. Se citește o rugăciune și apoi se mănâncă șapte feluri. La final se face schimb de cadouri”.

„Plăcinta crudă” și alte mâncăruri tradiționale

Există bucătărese care gătesc la nunți. Ele sunt ajutate de alte doamne când prepară sarmalele sau baclavalele. Sarmalele tătărești nu se deosebesc decât prin carne, care e de berbecuț sau de vițel. Nu sunt mari, sunt micuțe cât degetul mic: 4 cm lungime, 1,5 cm grosime. Ayvaz Eden ține să îmi spună însă câte ceva despre „plăcinta crudă”, vestitul șuberek (și borek, în limba lor). Îi spune „crudă” („și”) pentru că se face din carne și ceapă crude. Se pregătește rapid și e foarte gustos. Se condimentează cu piper, cimbru și mentă. „De câte ori vrem să ne ispitim prietenii, îi invităm la un șuberek. Trebuie prăjit în ulei, în niște vase speciale din aluminiu. La 250 ml apă se pun o lingură cu sare, făină cât cuprinde și două linguri cu ulei. Se face coca, se taie în mai multe bucățele și în ea se pune carnea crudă cu ceapă. Se împăturește și se prăjește. În octombrie facem și un festival al șuberekului”.

Pilaf și compot

„Pilaful, la noi, se face cu cușcuș, care e o pastă cu ou, făină și puțin griș. Există un dispozitiv special, ca o sită, în care se pun oul, făina, grișul, apoi se frământă prin mișcări circulare. După ce am învârtit, se usucă pe niște coli, apoi se pun în pungi de carton și se folosesc atunci când e nevoie. Cușcușul se poate amesteca bine cu orez sau pilaful se poate pregăti numai din orez, simplu. Important e să se pună untul. La o cană cu orez sau cușcuș se pun două căni cu zeamă. După 10-15 minute de fiert, se acoperă cu două măsuri de apă. Când este la jumătatea fierberii, se pune jumătate de pachet de unt. Noi, tătarii, promovăm alternanța de gusturi a mâncărurilor, între dulce și sărat. De aceea, avem și orez cu lapte, și griș cu lapte, care nu trebuie să lipsească de la o nuntă. Iar pe acestea le servim cu o cană mare cu compot alături. Cum se servesc mâncărurile? Se pun toate felurile pe platouri, în mijlocul mesei, și fiecare ia cât îi place. Lumea pleacă sătulă de la masă”.

Ceai nohăiesc

„Se face o esență tare de ceai, de care vreţi. Se ia un litru de lapte și se pune să fiarbă. În timp ce clocotește, se toarnă deasupra esența de ceai. Se pun sare, piper și o lingură cu unt de casă. Se servește cu bucăți de pâine prăjită, de casă. Este foarte sățios. Se bea în fiecare dimineață, înainte de a pleca la muncă. Rețeta asta am aflat-o odată când am fost în Turcia, într-un sat unde este o comunitate puternică de tătari. Am gustat și eu din ceaiul nohăiesc - nu este așa cum îl știm noi, combinația asta de sărat, piperat, cu laptele gras și untul -, nu știu cum să zic, e sățios, dar parcă nu poți să îl bei în fiecare zi. Dar ei, acolo, sunt obișnuiți să-l bea și poate și nohaii, demult, se îndestulau cu el”.

Ciorbă albă

„Un fel de mâncare tătărească este ciorba. Înainte se făcea cu carne tocată de vită: 300 g carne tocată se călesc cu o ceapă, se pun la fiert, iar când dau în clocot se adaugă legume tăiate. Se scot legumele, se completează cu zeama de carne, se pune orez sau fidea și, când se răcorește, se drege cu smântână, iaurt și ou sau cu smântână. Se aromează cu piper și pătrunjel. I se spune «ciorbă albă». Nu există masă fără această ciorbă!”.

Borek

„Bucătăria tătărească are foarte multe tocături, prăjeli, este sățioasă. Am fost un popor migrator, trebuia să facem mâncăruri care să ne țină sătui. Tocau carnea cu două cuțite sau cu toporișca și o foloseau pentru a pregăti borek. Se face un aluat din care se taie pătrate cu latura de 2 cm, în mijloc se așază carne, ceapă, sare, piper și se fierbe ca pe spaghete. După ce s-au fiert, se scot din apă și se pune deasupra ulei încins, se servesc cu iaurt și usturoi”.

Rețete și evenimente străvechi ale comunității

Fasole albă cu friptură

„La nunta tradițională, fasolea albă, cu bob mare, este foarte apreciată. Se fierbe în zeamă de carne. La nunțile acestea sacrificăm câte un vițel și câțiva berbecuți. Se prăjește ceapa, se face un sos, se adaugă sosul peste fasole, apoi se bagă la cuptor, să scadă. Se servește cu friptură, care trebuie să aibă și puțin os. Este vorba despre friptură de berbecuț, care se pregătește înainte, la tavă”.