de Simona Lazăr

Nu e prima dată când străbat Dobrogea cea pietroasă, cu soarele verii arzându-mi în creştet. De sub smocurile de iarbă, calcarele crenelate închipuie cetăţi demult părăginite. Pe un perete stâncos, se profilează... un templu indian. Apa şi vântul sunt însă „meşterii” care au săpat în piatră coloane bogat ornamentate, o „arhitectură” ce te trimite cu gândul la Jaipur. Nu este vorba însă de niciun miraj şi nicio Fată-Morgană nu-ţi dă ocol. Şi-apoi, e sigur, vei ajunge curând într-o „oază”, în valea ce adăposteşte vechiul sat turcesc numit… Başpunar. Aşa este scris pe plăcuţa indicatoare, cu numele bilingv al localităţii Fântâna Mare. La vremea la care am vizitat satul, Memet Sebatin, reprezentantul etniei turce din comuna Inde- pendenţa, ne atrăgea însă atenţia că nu este scris corect: „Ar trebui să fie «Başpînar», pentru că în turceşte «pînar» înseamnă «fântână»”.

„Belciugele lui Noe”

Despre începuturile locului se ştiu prea puţine. Arheologii zic că pe acolo au trăit oamenii încă de acum două milenii şi ceva. Şi chiar dacă turcii au stăpânit locurile vreo patru secole, o atestare atât de veche a satului nu se poate face cu precizie. Se ştie că „noua geamie” (asta înseamnă că a existat cândva una „veche”) s-a ridicat la 1860. Şi se mai crede că - Memet Sebatin cunoaşte prea bine legendele locului - „pe aici curgea cândva un fluviu care azi nu mai e, un râu lat care se vărsa în Marea cea Mare. Dar mai sunt astăzi nişte semne, nişte belciuge mari prinse în malul de piatră şi lumea le zice «Belciugele lui Noe»”… Da, una dintre legendele surprinzătoare azi, în locul acesta arid, este aceea care vorbeşte despre timpul Potopului, despre un fluviu ce-şi croise albia prin roca moale şi despre „pontonul” unde a tras barca lui „tata Noe”. O altă legendă legată de apă este şi cea despre începuturile satului în acea vale. „Satul era demult undeva pe deal şi oamenii se chinuiau, că nu aveau apă destulă. Şi într-una din zile a venit sus un taur mozolit cu pământ şi oamenii l-au urmărit şi au văzut că taurul se adăpa la un izvor. Atunci au făcut fântâna cea mare şi au coborât cu tot satul în vale”. Înţeleg acum de ce atunci când am ajuns printre turcii din Başpînar (să respectăm numele propus de Memet Sebatin) mi s-a pus dinainte o cană mare cu apă rece. Doar apa e bunul lor cel mai de preţ! Şi tot despre apă vine vorba - sau mai precis despre lipsa ei - atunci când întrebăm despre şansele de dezvoltare ale satului ce poartă încă amprenta trecutului. „Am putea să facem aici mai multe pensiuni de turism rural, cu mâncare tradiţională turcească. Locul are farmecul lui, este singurul sat cu populaţie sută la sută turcească, iar bucatele noastre sunt foarte gustoase”.

Sarmale… izmenite

Jocul de cuvinte mă amuză. De fapt, vreau să vă spun că, în comunitatea turcească, sarmalele diferă niţeluş de ale noastre. În primul rând pentru că sunt aromate, neobişnuit pentru noi, cu… izmă. Adică, mentă. Se adună când e verde şi se pune la uscat. Tot pentru aromă se adaugă în compoziţie pătrunjel verde, piper negru, sare şi ceapă tocată. Carnea folosită este cea de oaie, iar pentru a lega compoziţia e obligatoriu să pui şi un ou (ori două, după nevoie). Vara, sarmalele se învelesc în frunză de viţă (opărită, când e proaspătă, cu apă fiartă). Iarna e bună şi frunza de varză, murată. Nici ciorbele nu sunt cum le ştim. Pe gustul lui Memet Sebatin este cea preparată din carne de miel, tocată cu satârul. Se prăjeşte ceapa în ulei, se adaugă carnea, orezul şi se lasă să fiarbă, apoi se „drege” cu ouă frecate cu zeamă de lămâie (sau cu sare de lămâie). Rezultatul e o zeamă groasă, cu aspect uşor lăptos.

Halva turcească

La vremea vizitei noastre în sat, Yomer Ager era ceea ce, în comunitatea turcească, se numeşte „Hogea pentru femei”. Iar persoana care are acest rol cunoaşte foarte bine Coranul şi, mai ales, cutumele locului, toate ritualurile de înmormântare. Pentru femei. Există diferenţe faţă de felul în care trec la cele veşnice bărbaţii. Diferă numărul de zile în care se citeşte din Coran, timpul la care au loc mesele de pomenire. Există însă şi asemănări: în ziua morţii, în ambele cazuri se pregăteşte, la ceaun, o… halva turcească. „Se pune uleiul la încins şi se prăjeşte în el făină, apoi se adaugă şerbet (adică… apă dulce), se dă focul mai încet şi se face aşa, ca o mămăligă. Se modelează apoi în mână şi se dă la oameni, împreună cu scovergi (un fel de gogoşi uscate, prăjite în ulei)”.

Berbecul de Kurban

Cu ce bucate i-ar îmbia turcii din Başpînar pe turişti? Răspunsul ni l-au dat, trecându-şi vorba unul altuia, şi Memet Sebatin, şi tanti Yomer Ager. „Ciorbă, fasole cu carne, sărmăluţe, orez cu lapte, pilaf, compot, baklava, çantîk (pronunţat, cumva, să sune precum „geantîc”). Apoi, mai e şi mielul de „Kurban”. Tot ei m-au lămurit cu privire la tradiţiile şi ritualurile comunităţii. „Noi pregătim miel la marile sărbători - la Ramadam Bairam (care ar fi cum e la creştini Paştele) şi la Kurban Bairam (care echivalează cu Crăciunul). La Kurban, tăiem mielul şi pentru vii, şi pentru morţi. Dacă e pentru morţi, se sacrifică tot berbecuţul, iar dacă vrei să păstrezi ceva pentru casă, atunci pentru partea aceea de carne trebuie să plăteşti banii, cât face, la o familie săracă. Când tai berbecuţul de Kurban pentru vii, partea din dreapta se împarte la oamenii din sat, iar din partea stângă pregăteşti pentru musafiri, pentru neamuri şi numai o bucăţică o păstrezi pentru tine, în casă”. Există şi câteva reguli: „Berbecuţul tăiat pentru Kurban nu trebuie să aibă niciun semn sau ceva lipsă. Trebuie să fie sănătos. La noi, când se taie berbecul, cu o seară înainte acesta se unge cu «kna», un fel de «pământ galben», o pulbere, un praf adus de la Mecca. Când se amestecă împreună cu apă, pulberea se face roşie. Se unge berbecul cu această culoare roşie. Fie hogea, fie omul care urmează să taie berbecul citeşte acestuia din Coran. Se face după aceea o slujbă, care se numeşte «namas». Când îl tai, legi berbecul la ochi. Din carnea lui se pregătesc jumări la ceaun, tochitură sau se face carne fiartă, simplă. Dacă fierbi carnea, când e gata o scoţi şi o pui într-o tavă de-o dai la cuptor şi faci friptură, iar din zeamă faci şi pilaf, şi ciorbă. Oasele berbecului sacrificat nu se dau niciodată la câine. Şi oasele şi sângele se îngroapă, pentru că altfel pe lumea ailaltă berbecul o să umble fără un picior, că şi el are viaţă dincolo de moarte…”.