Învățătura de căpătâi a actului de creație ține de perenitate și de anticipație. Adrian Păunescu cel de astăzi respiră din cel de ieri și ne îmbie la curiozitatea celui de mâine. Pentru a merita cununile de har ale poeților săi, poporul român mai trebuie să aștepte...

În poemul „Sufletul păunului“, Adrian Păunescu scria: „Ce suflet din moartea aceea ieșea/ Păunul striga în lumină,/ Dar laba de fiară s-arată prea grea,/ Păunul ca brazda lucește sub ea/ Și nimeni n-aude să vină“. Tristețea sufletelor luminate stă în faptul că se află mereu la judecata contemporanilor lor. Cu toții ne permitem să-i „judecăm“ fără să-i cunoaștem. Eu unul m-am bucurat de blândețea și chiar de prietenia lui Adrian Păunescu, dar nu-mi pot permite să afirm că „l-am cunoscut“. Pe poeții care nu mor niciodată, doar se mai odihnesc uneori, nu-i „cunoaște“ decât Dumnezeu, cel care i-a dăruit ca să ne dăruiască.

Sufletul Păunescului strigă în lumină, blamat de farisei și de pseudo-anticomuniști. În plină dominație sovietică, Păunescu cel Mare își educa fiul, Andrei „deloc cel mic“, ba din contră, să-și poarte cu mândrie coloana vertebrală de român. Adrian Păunescu, cel care reamintea pericolul sovietic încă din zorii „democrației originale“, în care ne credeam colegi de grătar și de șpriț cu tot Mapamondul, coboară astăzi și ne vorbește despre pandemia războiului și despre naționalismul rațional, care ține de educație, de bun simț și de cultură.

Prin tot ce a făcut și continuă să facă, Adrian Păunescu repune sublimul în forma de familie. Nimic nu este întâmplător, iar în momentul în care l-am sunat pe Andrei, ca să-i aflu reacţia faţă de interviul nostru sentimental publicat de „TAIFASURI“, am aflat că tocmai devenise bunic, pentru a patra oară. Fiica sa născuse, în urmă cu o oră, o fetiță. Prima fată, între trei frați. Vrând-nevrând, prin cvadruplul bunic Andrei, Păuneștii ne invită în familia lor. O familie tradițional-progresistă și educată cu eleganța firescului.

Adrian Păunescu este o neobosită stare poetică, o stare înaltă și energică, chiar și în aburii somnului aparent. În majuscule și în marmură, trăiește pentru poeticul real cu luciditate, în stare de veghe. Multe dintre spusele și scrierile lui se întâmplă pe planeta Pământ. Altele, se întâmplă în sufletele trăitorilor planetei Pământ.

În momentul în care dumneavoastră, dragi cititori, priviți aceste rânduri, Adrian Păunescu înregistrează un alt timp, pe care doar el îl poate vedea. Virtuțile sale creatoare dăinuie și scot la iveală o spumă care se contopește în real, undeva la granița dintre metaforă și practică. Îl văd și acum, ca și când ne-am găsi din nou împreună la cea din urmă aniversare a zilei sale de naștere, înconjurat de prieteni, de chitară și de vers, de vin bun, alb și sec, de sensibilitate rostită fără patos și neîndoctrinată.

Puțini au avut curajul să-l privească în ochi pe Adrian Păunescu. Să-l „vadă“, nu să se uite la el. Le-a fost frică. Cum unora le este teamă, astăzi, să recunoască faptul că i-au devorat cărțile. Este rușinos să-l renegi pe Adrian Păunescu, într-o țară în care li se ridică statui criminalilor străini, care au ucis fără milă și la umbra cărora plecăm ochii în țărână, pentru că în Occident dă bine să fi prost.

Binecuvântat fie pământul românesc, care i-a născut din sămânța sa pe Adrian Păunescu, pe Nichita, pe Labiș, pe Sorescu, pe atâția trăitori! Și iarăși, binecuvântat să fie, că ne reprimește pe toți, împreună, în veșnica sa îmbrățișare.

Iertați-ne, Adrian Păunescu, Nichita și Voi ceilalți, că murim în fiecare zi, cu ochii înfipți în zgura unei realități mediocre. Iar acelui Adrian Păunescu, prietenul nostru, al tuturor, care este încă aici între noi, îi spun în limba strămoșilor noștri, romani: Requiescat in pacem!