Istoria omenirii a aplaudat până la înroşirea palmelor atunci când lumea asta colosală a făcut un pas uriaş pe drumul dezvoltării, adică atunci când omul s-a ridicat în două picioare, devenind cea mai evoluată vieţuitoare. Se pare că aia a fost treapa decisivă în istoria planetei Pământ, când omul s-a lepădat de regnul animal, a renunţat la poziţia în patru labe şi s-a înălţat ca un biped. Se pare că atunci omul a început să judece divers şi decisiv cu creierul, să aibă conştiinţă şi comunicare prin vorbe, precum şi alte perfecţionări de structură şi reacţie.
Pare ciudat, dar toate aceste excelenţe apărute, care l-au suit pe tronul de împărat al planetei, au pornit pur şi simplu de la ridicarea lui în două picioare. Însă, iată că ştiinţa opinează că acest salt în evoluţie nu s-a desăvârşit, că încă fiinţa umană plăteşte uneori greu şi chinuitor decont pentru săltarea în două picioare. Iată un exemplu: în mod destul de des, unii oameni au în creier câte un vas cu pereţii mai slabi. La aceşti ghinionişti, presiunea sângelui, la un moment dat, învinge zona şubredă a peretelui vasului şi, în creier, apare o găluşcă, o umflătură a vasului, în mare pericol să se spargă. Vă daţi seama că, atunci când această gâlmă se sparge, izbucneşte o hemoragie şi porţiuni din creier sunt inundate de sânge. Băltind acest sânge, otrăveşte neuronii, care nu se mai pot reface şi, cel mai adesea, omul moare. Medicina numeşte asta anevrism cerebral. Unii savanţi susţin că aceste umflături ce se sparg, cu hemoragie în creier, sunt tributul greu al ridicării prea repede în picioare a speciei umane şi unii indivizi nu se adaptează atât de rapid. Dacă această găluşcă nu este amplasată în zone prea profunde ale creierului, chirurgii pot interveni, izolând acea porţiune bolnavă a vasului cerebral, evitând astfel hemoragia în creier.
Un alt decont neplăcut plătit de om evoluţiei sale pe scara universului, prin ridicarea în poziţie verticală, este gama de suferinţe resimţite la coloana vertebrală. Asupra părţii de jos a coloanei vertebrale, în zona şalelor, se adună cele mai multe şi mai grele forţe generate de greutatea trunchiului, a braţelor, a capului. Vertebrele din porţiunea lombară a coloanei sunt prea solicitate, aşa că, uneori, discul dintre vertebre iese afară, se rupe şi apasă pe ramificaţiile nervoase din zonă. De aici, dureri mari, senzaţii de paralizare a picioarelor, pierderea sensibilităţii în zonă, diagnosticate ca hernie de disc, discopatie lombară, lomosciatică şi lombago. Această înşiruire este în ordinea de scădere a gravităţii. Soluţiile, în situaţiile mai avansate ale bolii, sunt chirurgicale, dar, la începutul durerilor de şale, dau rezultate şi metodele clasice de stat la pat câteva zile şi de administrare de medicamente antiinflamatoare, antialgice, plus doctorii de micşorare a contracţiei muşchiilor din vecinătatea coloanei. Şi aceste boli ale mijlocului şi, în general, ale coloanei vertebrale sunt generate tot din neadaptarea totală a organismului pentru poziţia verticală. De altfel, semne ale procesului de evoluţie a fiinţei umane apar şi în gură, la dantură.
Din cauza schimbării şi diversificării alimentelor mâncate de omul zilelor noastre, unele măsele şi unii dinţi încep să devină inutili. Actualmente, mâncarea e tot mai moale, sub formă de piureuri şi paste, omul mestecă tot mai puţin, mai superficial, aşa că unele măsele şi unii dinţi nu mai trebuie să sfâşie şi să rupă carnea, să fărâmiţeze legume crude. Măselele de minte au devenit atavisme. Cum s-ar zice printr-o metaforă, obiecte de muzeu, fiindcă nu mai au niciun rol. Astfel ele creează mai mult necazuri, rămânând în gingie, răsărind nevertical, aşa că, pentru a nu produce harababură în dantură, mai bine se scot. Dar se face previziunea că şi alţi dinţi sunt pe cale să „şomeze”. Stomatologia prevede că în cursul vremurilor viitoare vor dispărea şi premolarii, adică dinţii dintre frontali şi canini.
Florin Condurăţeanu
