O mulţime de oameni păşesc strâmbându-se de parcă ar călca pe cioburi. Grimasa de pe faţa lor este adusă de o grea suferinţă, durerea din şolduri. Chinuitoare este păşirea în condiţiile în care uzura a mâncat cartilajele articulaţiilor, ajungîndu-se la frecarea os pe os, aducătoare de mare suferinţă. Artroza de şold nu poate să dea niciodată înapoi. Cu chiu, cu vai, uneori se reuşeşte a-i frâna evoluţia, dar, din păcate, se ajunge la necesitatea montării unei proteze în şolduri făcută praf de degradarea adusă de vârstă. Care sunt tipurile de proteză ce se pot implanta în şoldul bolnav? Firmele producătoare de proteze de şold au perfecţionat tot timpul această piesă de schimb ce ajunge să coste mult, aşa că oamenii vârstnici, în etate avansată, cer şi proteze mai ieftine. Protezele de şold trebuie să fie corespunzătoare din două puncte de vedere: atât din unghiul confortului pacientului, cât şi din punctul de vedere al raportului între cost şi eficienţă. Protezele perfecţionate şi scumpe se plantează de obicei în şoldul tinerilor, iar cele mai banale şi mai ieftine se implantează unui vârstnic care abia se mai poate mişca prin casă şi care nu mai are mult de trăit.
O proteză mai rudimentară, ce rezistă circa patru ani, poate fi descrisă astfel: se acoperă cu metal doar femurul, adică osul pulpei şi astfel această proteză ieftină îi e utilă unui om bătrân, care nu mai e dinamic. Altă proteză este cea bipolară. Pe femur se pune o căciulă metalică şi peste aceasta din urmă se pune ca dublură o altă căciulă metalică, ultima atingând bazinul. Cele două piese metalice se mişcă precum un rulment şi oamenii vârstnci pot fi activi încă 20 de ani. Protezele mai evoluate sunt aşa-numitele proteze totale.
Se îndepărtează de chirurg ţesutul osos stricat şi de pe capul femurului, şi din bazin. La cei cu osteoporoză, deci cu os şubred, cele două piese metalice se fixează cu ciment. Dar cimentul cedează primul. În timp, el se fărâmiţează şi accelerează distrugerea osului. Dacă însă structura osului e bună, la o vârstă nu foarte înaintată, la 60 de ani, se fixează proteza fără ciment, înţepenindu-se în oase.
Osul invadează metalul şi se produce o simbioză corespunzătoare între os şi piesa de metal. Cele mai moderne şi performante proteze sunt cele în care ambele piese sunt din metal. Nu se mai taie osul pentru fixarea pieselor metalice, ci capul femurului se cojeşte, ca atunci când cureţi un măr. Apoi, peste ele se aşază pălăria de metal, iar a doua pălărie de metal se fixează în bazin. În condiţiile acestea, când nu se mai sacrifică o parte din os şi doar se cojeşte, rămân terminaţiile nervoase şi pacientul are senzaţia că este piciorul lui, nu că are ceva artificial în şold.