Există o mulţime de oameni, care, bieţii de ei, nici vorbă să semene cu cetăţeanul turmentat, de a cărui replică am auzit cu toţii: „Nu mă împinge, c-ameţesc”. Şi totuşi simt că se învârte lumea cu ei... N-au pus în gură nici cu pipeta alcool, dar ajung să meargă pe trei cărări sau, mai rău, să-i apuce ameţeala atât de tare, încât să leşine, căzând ca seceraţi pe trotuar. Senzaţia de ameţeală poate fi generată de multe boli, dar şi de mersul cu trenul, cu avionul, cu bicicleta. Când, în urma acestui vertij, ameţiţii mai şi leşină, asta n-are legătură cu vreo neregulă din labirintul urechii, ci mai degrabă cu o deshidratare, cu o hipocalcemie sau cu nişte cure de slăbire brambura şi brutal făcute. Adesea, ameţelile sunt denumite vertije, fiindcă îşi au punctul de pornire în urechea internă. În timpul vertijului, unii au senzaţia că devin titireze ce se răsucesc în jurul axei proprii, iar alţii au senzaţia că se învârtesc cu tot ce-i în jurul lor. Uneori, şi unii, şi alţii simt că se prăbuşesc într-un abis, într-un hău.

Dar cum se petrece menţinerea echilibrului prin intermediul urechii? În urechea internă, în labirint, există un lichid, o limfă, de o anumită compoziţie şi de o anumită vâscozitate. În ea plutesc nişte cristale, nişte pietricele ce ating culmile ţesuturilor peretelui labirintic şi astfel se realizează echilibrul. Bineînţeles că la acest fenomen mai participă, în afara urechii interne, şi vederea, scheletul, articulaţiile şi muşchii, aceştia din urmă având nişte senzori prin care creierul avertizează că s-a pierdut echilibrul şi să „comande” în creier restabilirea lui.

Mulţi fac greşeala să „diagnosticheze” în pripă omul cu vertijuri cu sindromul Menier. În realitate, este un exces de diagnostic şi doar 15 procente dintre cei care au vertije să sufere de acest sindrom, majoritatea de 85% având vertij paroxistic benign. Vertijul din sindromul Menier este unul complet, iar pe parcursul acestei rotiri de titirez se mişcă şi globul ocular (se zbate rapid şi în lateral), iar picioarele au tendinţa să se îndepărteze, ca să nu cadă, în timp ce membrul inferior de pe partea cu urechea afectată se duce mai în lateral. La sindromul Menier apare şi acea senzaţie de cădere în abis. Vertijul Menier se diferenţiază de cel obişnuit benign prin aceea că este însoţit şi de greţuri, de vărsături, de transpiraţii, iar suferindul este deranjat de lumină şi preferă să stea în pat. Sindromul Menier, cu vertijurile lui, ţine câteva ore (între 6 şi 12 ore) şi apoi dispare, iar omul adoarme profund. În acest vertij, urechea este înfundată şi apar şi ţiuituri. Sindromul Menier nu are tratament specific. I se administrează  suferindului medicamente neuroleptice, pentru a-l scăpa de greaţă, transpiraţie, dar şi diuretice, pentru a împuţina lichidul din labirint, şi pastile de micşorare a presiunii din labirint.

Acum 20 de ani, celui cu sindrom Menier i se dădeau medicamente antivărsături şi antivertije, iar bolnavii erau ameţiţi luni în şir. Azi, medicamentele antivertij se prescriu pentru maximum trei zile, pentru a nu-i lenevi bolnavului şi urechea cealaltă, şi se aplică nişte proceduri fizice. Bolnavul este culcat pe o parte şi ORL-istul îi schimbă brusc poziţia capului şi a trunchiului. Prin această mişcare bruscă se rearanjează cristalele din lichidul labirintului, iar suferindul îşi recapătă echilibrul. Această procedură este învăţată de bolnavi şi o execută singuri acasă. E important ca ei să nu mai fumeze, să se abţină de la cafea şi alcool, să nu facă abuz de sare şi de condimente. Medicii trebuie să-i supravegheze, fiindcă vertijul Menier lasă şi tulburări de auz.

Cel mai des întâlnit este vertijul paroxistic benign. Apare din pricina tulburărilor de metabolism, din cauza obezităţii şi sedentarismului. Vertijul paroxistic poziţional benign ţine puţin (30-40 s) şi trece spontan, când omul se întoarce de pe o parte pe cealaltă.