Dau unii în derâdere din mână: „Pneumonia nu e mare scofală, e cea mai obişnuită răceală”. Minimalizarea asta a necunoscătorilor poate crea situaţii rele, fiindcă pneumonia la vârstnici şi la copiii mici dă complicaţii şi poate duce chiar la moarte. De aceea, pneumonia ce loveşte aceste populaţii cu risc crescut impune internarea în spital, în timp ce un adult se poate trata acasă. Medicaţia în sistemul ambulatoriu înseamnă un tratament de circa şapte zile cu antibiotice, cu expectorante şi cu hidratarea bolnavului. Luna ce urmează unei pneumonii trebuie să însemne apelarea la Vitamina C. În zilele de pneumonie, omul matur nu se internează, dar trebuie să stea în pat. După vindecare, urmează trei-patru săptămâni de stare de vlăguire, adică de astenie.

Există mai multe semne că e vorba despre o pneumonie, şi anume: junghiul, tusea şi febra. Junghiul ce se mută de-a lungul toracelui nu e un semn grav. Dacă junghiul rămâne într-un anume loc e un semn de boală de plămâni, de pneumonie. În faza de tuse seacă, de inflamaţie trebuie să se ia medicamente pentru calmarea tusei, plus siropuri din plante. Abia când tusea dă semne că rupe uşor, se înghit expectorante. Dar trebuie să se ştie că atunci când tusea se încăpăţânează să nu cedeze chiar sub tratamente de antitusive trebuie analizată cauza şi tratată. O febră de 38,5 grade Celsius nu este un teribil semnal de alarmă, dar e un semn de boală. Când această temperatură durează mai mult de trei zile există o suprainfectare cu microbi apăruţi în plus faţă de viroză. În faza de suprainfecţie se apelează la antibiotice, cele ce lovesc eficient în bacterii.

Guturaiele, gripele, răcelile sunt cauzate de viruşi şi se ştie că este inutil bombardamentul cu antibiotice, fiindcă viruşii nu sunt vulnerabili la ele. Vaccinarea antigripală este eficace, căci persoanele vaccinate, chiar dacă fac gripă, formele sunt mai puţin severe. Vaccinarea antigripală trebuie realizată devreme, în septembrie-octombrie, pentru a da timp de câteva săptămâni apariţiei imunităţii. Viruşii se răspândesc prin tuse şi prin strănut. De aceea, este civilizat să-i protejezi pe cei din jur strănutând şi tuşind într-un şerveţel de unică folosinţă, ce se aruncă după folosire. Moda batistelor a căzut, fiindcă suflând nasul sau strănutând în batistă faci din aceasta un depozit de viruşi. Există prostul obicei ca părinţii, dintr-o grijă exagerată, să-şi înfofolească odrasla. Îi vezi pe copii cu fulare groase puse în dreptul gurii, pasămite pentru a-i proteja de aerul rece. Este o aiureală ce nu realizează călirea micuţului şi îl face sensibil la viroze. Atât copiii, cât şi adulţii trebuie să se îmbrace în aşa fel pe timp friguros, încât după o uşoară senzaţie de rece să se simtă bine afară, cu hainele nu exagerat de multe şi de groase. De altfel, medicina modernă susţine că micuţii trebuie să se lupte singuri cu trei-patru amigdalite pe an, bineînţeles când acestea nu sunt suprainfectate cu puroi. Acest război, dus prin forţele proprii de autoapărare, îi clădesc copilului imunitatea, ce se desăvârşeşte în jur de 10-11 ani. De aici şi abandonarea metodei păguboase de a se scoate amigdalele pe bandă rulantă. Amigdalele fac parte dintr-un lanţ de apărare imunitară şi nu e bine să fie îndepărtate decât în cazuri de recidive dese, în amigdalitele purulente. Ba mai mult, dacă se poate să fie lăsate fragmente de amigdale este bine. Tocmai de aceea se practică acea intervenţie prin care se face o răzuire a adânciturilor de pe suprafaţa amigdalelor, pentru a înlătura aceste cripte, unde se aciuiesc microbii.

Nici polipii nu se scot cu hei-rup, fiindcă şi ei constituie o componentă a lanţului imunitar. Dar când inflamaţia lor blochează respiraţia pe nas şi aerisirea urechii trebuie înlăturaţi. E bine ca pacienţii să nu mai ceară de cum intră pe uşă înlăturarea polipilor cu laser, fiindcă medicul ORL-ist e cel îndrituit să decidă, cu atât mai mult cu cât operaţia clasică scade probabilitatea recidivelor.