Tristă e imaginea unui om care abia îşi târăşte paşii, pentru el respiraţia fiind o corvoadă. După câţiva paşi, necăjitul ăsta de om e obligat să se oprească şi să-şi tragă sufletul. I se învolburează toate grijile în minte când se apropie de scara blocului, pentru că a urca şi câteva trepte înseamnă o încercare de foc. Aceştia sunt bolnavii de inimă în faza în care pompa aia care împinge sângele, care de fapt împinge viaţă, merge şchiopătat şi funcţionează pipernicit.

În fazele avansate ale blestemului îmbrăcând haina bolilor de inimă, suferinzii nu numai că obosesc din te miri ce, dar se întâmplă ca prin casă să lase în urmă şi o mică dâră de lichid. E îngrozitor! Funcţionarea bleagă a cordului duce la situaţia ciudată ca să se piardă lichid prin piele, şi asta fiindcă inima aceea molatecă nu mai poate să împingă lichidele prin organism. Acestea băltesc în ţesuturi şi izbucnesc în afară. Boala asta poartă sugestiv numele de insuficienţă cardiacă. E de fapt o neputinţă a inimii, ce nu se mai contractă voiniceşte şi se mişcă „palid”, nemaiavând putere pentru nimic.

Interesant este faptul că insuficienţa cardiacă nu este o boală în sine şi reprezintă un mănunchi de semne, de simptome, ce aparţin altor boli. O sumedenie de afecţiuni conduc la insuficienţa cardiacă. Ca să ajungi la insuficienţa cardiacă trebuie să fi avut o altă boală, cardiopatie cronică, infarct, hipertensiune, o tulburare a ritmului inimii, o stricare a valvelor cordului. Dar şi galopul tiroidei generând prea mulţi hormoni tiroidieni poate conduce la insuficienţă cardiacă.

Cum se manifestă insuficienţa cardiacă? În primul rând, prin acea respiraţie greoaie (dispnee), apărută la efort. Prin agravarea bolii, respiraţia dificilă se instalează la eforturi din ce în ce mai mici, ajungându-se să apară chiar în repaus. Insuficienţa cardiacă însă culminează cu edemele pulmonare, când sunt inundate cu lichid alveolele din plămâni, acei săculeţi ce asigură schimbul de oxigen între aerul repirat şi sânge. Alt semn îl reprezintă umflarea picioarelor, îmbibarea cu lichid a ţesuturilor. Şi, bineînţeles, necazul de a pierde lichid prin piele. În insuficienţa cardiacă mai apar şi dureri în dreapta abdomenului, din cauza măririi ficatului. Sângele, prea puţin pompat de inimă, stagnează în spatele inimii, dar şi în ficat!

Cum vede medicul fizicul unui bolnav de insuficienţă cardiacă? În primul rând, venele de la gât îi sunt dilatate, şi când îi ascultă inima, parcă ar fi nişte cai sălbatici în galop, iar ficatul e mare şi dureros la palpare. În insuficienţa cardiacă există patru grade de severitate a bolii. Stadiile de gravitate a bolii sunt date şi de cât de „împiedicată” îi este respiraţia. În insuficienţa cardiacă, în primul rând trebuie să tratezi bolile de bază care au condus la neputinţa inimii. Un tratament corect al afecţiunilor de bază poate întârzia apariţia insuficienţei cardiace, iar în faze de început se poate constata chiar o regresie a bolii. Dacă suferindul a avut un infarct, trebuie să i se revascularizeze inima. Adică, chirurgul să-i grefeze un alt vas, ce să se constituie într-o cale paralelă de curgere a sângelui. Se pot monta la inima cu alimentări înfundate chiar patru-cinci astfel de by-pass-uri.

Când înfundarea „ţevilor” nu este atât de gravă, se poate acţiona prin cardiologia intervenţională. Se intră cu o sondă până în locul în care vasul este astupat, şi acolo se umflă un balonaş din capul sondei, ce sparge cheagul. Sonda poate monta atunci şi un stent, adică un fel de manşon, ce va ţine vasul dilatat. Dacă bolnavul suferă de hipertensiune arterială, el trebuie să înghită pilulele zilnic, pentru tensiunea prea mare. Iar dacă bolnavul are aritmii, este necesar să urmeze conştiincios tratamentul împotriva tulburărilor de ritm.