A proiectat Dumnezeirea organele din trupul omului cu o rezervă de capacitate, astfel încât să meargă viaţa omului şi când unul dintre organe şchioapătă parţial? Da, răspunsul este un da apăsat. Marele Creator a avut grijă să prevadă în sistemele organismului importante rezerve, care, de cele mai multe ori, nu intră în funcţiune toată viaţa şi stau doar ca o soluţie de avarie. De altfel, chiar în materie de creier, unele voci zic cum că din capacitatea neuronilor se foloseşte de om doar 20% şi restul reprezintă neuroni care, din păcate, nu intră în lucrare. Şi la plămâni situaţia este asemănătoare, fiindcă omul poate trăi fără un plămân, ba chiar se descurcă şi când al doilea nu merge la turaţie maximă, deci individul trăieşte chiar cu 35% din capacitatea totală a sistemului pulmonar. Care este însă şi situaţia rinichilor, căci şi în acest caz avem de-a face cu doi rinichi. Ei bine, ştiinţa a demonstrat că, dacă un rinichi nu lucrează deloc cu celălalt, se execută sarcinile renale.
De abia atunci când scad încă 15% din puterile celui de-al doilea rinichi încep să se strice analizele. Şi se poate intra în atât de temuta insuficienţă renală. Care este rolul rinichiului? Rinichiul este un filtru al organismului, este un cenzor al metabolismului, cu alte cuvinte, rinichiul reţine ce este util organismului şi elimină ce este nociv. Insuficienţa renală înseamnă că sistemul renal şi-a pierdut total sau parţial din funcţii. În insuficienţa renală s-ar putea face o comparaţie cu automobilul, deci rinichii seamănă cu un filtru de motor colmatat, adică înfundat, care reţine o parte din toxine, dar prin ochiurile lărgite pierde elemente utile. Insuficienţa renală apare în unele boli, care, prin evoluţia lor, duc spre această fază periculoasă. Cu alte cuvinte, celulele rinichiului, adică nefronii, nu mai funcţionează. Din cauza insuficienţei renale, celulele nefroni mor în parte şi spaţiul e umplut de un ţesut fibros, un ţesut întărit, ca la cicatrice, care nu îndeplineşte sarcinile renale. Bolile renale cronice evoluează spre uree mărită, deci spre uremie, adică se îndreaptă spre insuficienţă renală.
Când se ajunge la 35% din capacitatea rinichilor în funcţiune cresc în organism substanţele toxice, adică otrăvurile, care nu mai pot fi eliminate. Primul semn rău apare cu mai multă urină, o urină diluată şi eliminată mai mult noaptea. Apoi cresc în analize ureea, creatinina, acidul uric, adică principalele toxine, dar şi alte otrăvuri, peste 230 la număr. Clearence este un indicator fidel, care arată ce cantitate de sânge este eliberată prin filtrarea rinichiului de o anume toxină în unitatea de timp. Când scade acest indicator Clearence se deteriorează rolul de filtru al rinichilor, semn de insuficienţă renală. Aceasta este faza compensată a insuficienţei renale. Urmează o etapă de agravare, numită faza de compensare sau stadiul preuremic.
Toate mecanismele de compensare nu mai fac faţă, sunt depăşite, şi organismul e intoxicat. Se strică nu numai rolul de filtru al rinichilor, dar se deteriorează şi rolul de producere de globule roşii în sânge, deci apare anemia renală şi creşte hipertensiunea renală. Sărurile din organism se bulversează, creşte potasiul şi se strică echilibrele între sodiu şi calciu. Se dă peste cap şi mecanismul vitaminei D, astfel că nu se mai absoarbe calciul în oase şi scheletul devine fragil. Rinichiul bolnav duce la suferinţele tubului digestiv. Lipsa poftei de mâncare şi vărsăturile îl duc pe om la inaniţie. Unii bolnavi de insuficienţă renală în această fază se topesc pur şi simplu, mor de foame, fiindcă varsă tot timpul. Ultimul stadiu al insuficienţei renale este stadiul uremic. Uremia e foarte mare şi toate tulburările de mai sus devin o intoxicaţie cronică. În această fază există doar două căi: fie dializa, adică trecerea printr-un filtru artificial pe post de rinichi timp de cîteva ore şi de două-trei ori de săptămână, fie soluţia finală, adică transplantul de rinichi.