Pare surprinzător, dar unele clasamente sinistre plasează bolile canceroase ale corzilor vocale şi ale vezicii urinare pe prima treaptă a podiumului în diabolismul cu care ne strică traiul. Aceste tumori, aflate în zone diferite ale organismului, dau chinuri mari, în măsură să prăbuşească grav calitatea vieţii. Există însă şi un petic de senin pe cerul neguros al destinului acestor bolnavi de cancere în gât şi la sistemul rinichilor. S-a demonstrat că intervenţia timpurie a medicilor poate schimba macazul acestui blestem, că operaţiile făcute din pripă salvează numeroase vieţi. Pentru aceasta însă, pacienţii nu trebuie să întârzie prezentarea la spital, astfel încât bolile canceroase amintite să fie atacate de chirurgi încă din momentul în care şi-au arătat colţii. Iată câteva argumente: un cancer al vezicii urinare, operat când încă n-a invadat pereţii organului, duce la supravieţuirea a 90% dintre pacienţi, şi asta după cinci ani de la intervenţie. Chiar dacă se află într-o fază mai avansată, în care ţesuturile au fost invadate, supravieţuirea după cinci ani de la operaţie se ridică totuşi la 60%-70%.

În cancerul de laringe, intervenţia chirurgului orelist, în faza iniţială a bolii, salvează o parte din acest organ, astfel că bolnavul poate vorbi şi respira cu restul de laringe rămas. Dacă însă suferindul vine la medic într-o fază avansată a bolii, se extirpă tot organul, pacientul va respira printr-un tub - o canulă montată sub mărul lui Adam - iar vorbirea se va face cu ajutorul unui aparat lipit de zona gâtului sau printr-o metodă de folosire a aerului din stomac, deprinsă în urma unor exerciţii.
Să vedem însă care sunt neplăcerile apărute la gât. Cele două corzi vocale sunt nişte formaţiuni musculare în straturi, nu mai lungi de 1,5-2 centimetri. Acestea se apropie şi se despart, precum aripile unei păsări, şi de aici rezultă, în curentul respiraţiei, vocea. Când un om ţipă nebuneşte, de exemplu la un meci, se poate sparge un vas, şi astfel apare un hematom, adică o pungă de sânge pe corzile vocale. Acestea nu se mai închid bine, iar vocea devine hârjâită, răguşită. În acest caz se impun repaus vocal, antiinflamatoare şi aerosoli.

De asemenea, când un om ridică vocea ore în şir apare un fel de febră musculară a muşchilor din corzile vocale, astfel că acestea nu se mai apropie, ci se depărtează.

O altă afecţiune la acest nivel este reprezentată de apariţia unor noduli pe corzile vocale, un fel de bătături, de care suferă oamenii care vorbesc mult.

Alte persoane se vaită că vocea lor e gâjâită. Şi asta are o cauză - apariţia unui polip pe corzile vocale, o formaţiune tumorală necanceroasă. Mucoasa de pe corzi capătă o degenerare şi se ridică un fel de denivelare din suprafaţa ei, astfel încât corzile vocale nu mai funcţionează normal. Aceşti polipi se scot cu endoscopul.
Situaţia cea mai gravă este cancerul de laringe. Când un om observă că nu-i trece o răguşeală nici chiar după trei săptămâni, el trebuie să se prezinte la medicul orelist. Se poate descoperi astfel, în fază de început, un cancer laringian. Ca atare, se poate scoate doar un fragment din laringe şi să rămână restul, cu care pacientul poate să respire şi să vorbească normal. Dacă însă tumoarea avansează, medicul este obligat să îndepărteze tot laringele, aşa că sunt necesare unele improvizaţii - se montează un tub în gât prin care cel operat va respira, iar pentru a se face înţeles într-o improvizaţie de vorbire, va fi instruit să dirijeze aerul din stomac, astfel încât apare o voce metalică, din burtă, ca la ventriloci.

Simptomele unui cancer de vezică sunt urinarea deasă, şi ziua, şi noaptea, uneori cu sânge, cu jet sau în doi timpi, cu o întrerupere. Atunci când tumoarea nu a invadat adâncul pereţilor vezicii, formaţia canceroasă se poate scoate cu endoscopul şi se curăţă zona până la ţesutul sănătos, neinfiltrat cu celule nocive. Dacă însă a invadat pereţii, toată vezica trebuie scoasă. În acest caz e necesară construirea unei alte căi pentru urină şi trebuie modelată o altă vezică. Toate aceste reconstrucţii se fac de chirurgul urolog, din intestinul subţire. Este fascinant cum ţesuturile acestuia se adaptează pentru a juca rolul de vezică, să fie în contact cu urina şi chiar să poată semnaliza momentul urinării. Totuşi, e bine ca suferindul să se prezinte la doctor cât mai devreme, pentru a nu se ajunge la scoaterea integrală a acestor organe.