Fireşte al Berlinului. După 20 de ani de libertate, de care poate că nu vom şti să ne bucurăm destul, decât văzând filme ca „Good Bye, Lenin!” sau „Aleea Soarelui”. La noi, pe ecrane au ajuns în această ordine, deşi Soarele este cu cinci ani mai bătrân. (Noroc cu Zilele filmului german organizate de Institutul Goethe şi prezentate de un ambasador aristocrat, Excelenţa Sa domnul Von Mettenheim).

Tot o comedie dulce-amară despre o stradă care se află jumătate în RDG şi jumătate în RFG. Aproape la fel de absurd ca bucureştenele Republicii şi Carol, care de fapt sunt una singură. Vreme de aproape 90 de minute am călătorit într-un timp pe care am vrea să-l uităm. Când era o aventură să ai un telefon... fix. Aşteptai ani buni ca să-ţi achiziţionezi o maşină. Cumpărai pe sub mână reviste occidentale de doi bani sau fascinantele discuri de vinil, uşor casabile şi uneori contrafăcute. În loc de Rolling Stones te puteai trezi cu nişte cântece patriotice. Şi şcoala cu teroarea ei ideologică. Ridicola poveste cu victime chemate să blameze capitaliştii, mai ales pe cei americani. Fireşte că era cooptată o vietnameză care ţinea discursuri pe limba ei. Dar e şi o fată frumoasă de care se îndrăgosteşte personajul masculin, un urâţel care pare că nu are nicio şansă. Fără a uita de occidentalii zeflemitori şi miliţienii de graniţă numai buni de anecdotă. Inclusiv cea care circula şi pe la noi,  pe care a cules-o de curând Mungiu pentru „Amintiri din Epoca de Aur”. Cea cu unchiul din Vest readus acasă în cutia de nes, sub formă de cenuşă. Acum era o cutie de cafea care şi ea se găsea la negru până în ‘89. La noi nu numai că trecea de vamă, dar era şi băută. Pentru că la cenzură confiscaseră o scrisoare cu amănunte de citit printre rânduri. Dar ce exemplu mai bun decât cel dat de taximetrişti?  Vestul a făcut Mercedesul, şi Estul Trabantul.