N-aş fi avut niciodată curajul să scriu un asemenea articol înainte de marea despărţire. Mi s-ar fi părut de rău augur. Ne plăcea tuturor să îl urmărim fără să facem trecere în revistă ori statistici ale carierei sale. Ne bucuram când îl vedeam pe scenă, îl auzeam la teatrul radiofonic, îl urmăream pe marele ecran sau pe cel mic, în roluri cărora le dădea nobleţe.

Fără îndoială, nu-l vom uita niciodată pe Stănică Raţiu, avocatul fără scrupule, soţul Olimpiei (inconfundabila Gina Patrichi) din „Felix şi Otilia”, al lui Iulian Mihu, rol pentru care maestrul a luat Premiul UCIN. Pare de un cinism fără margini, dar, în realitate, era ironic şi, paradoxal, extrem de cald şi de generos, lipsit de răutăţi inutile şi supărătoare. În „Bietul Ioanide”, din 1979, al aceluiaşi talentat clasic George Călinescu, regizat de Dan Piţa, este Golzalv Ionescu, conferenţiar universitar la Catedra de Geografie. În „Patul conjugal”, cel mai izbutit film al lui Mircea Daneliuc de după Revoluţie, este genial, frenetic, trecând cu mare uşurinţă graniţa istorică a filmelor româneşti de dinainte şi de după cenzura ideologică. Poate, dacă ar fi fost să aleagă dintre toate, s-ar fi oprit tot la savuroasa şi ingenioasa comedie dulce-amară a lui Nae Caranfil, „Filantropica”. „Mâna întinsă ce nu spune o poveste nu primeşte pomană” a fost o frază la fel de uzitată de toate posturile de televiziune ca şi „Nu trageţi, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică!” din filmul lui Sergiu Nicolaescu „Ultimul cartuş”, deşi replica exactă este „Dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică”. Restul, ca şi la „Casablanca”, este imaginaţia colectivă, care acolo l-a schimbat pe „Play it, Sam” cu „Play it again, Sam”, ce a devenit titlul unei pelicule semnate de Woody Allen. O dovadă în plus că a rămas în cinematografia universală şi al nostru maestru Dinică.