În anul IV, la Filosofie, în cadrul cursului de Estetică, ținut de remarcabilul Ion Ianoși, au fost două prelegeri despre „criza criticii literare și dramatice”. O frază a profundului estetician m-a însoțit prin decenii: „Criza criticii literare și a celei dramatice înseamnă, de fapt, critica breslei respective, dacă nu și a societății în care se petrece fenomenul”!... Peste o jumătate de veac, în ultimul Festival Național de Teatru, un interesant Atelier, ținut de valorosul critic de teatru și profesor universitar Marian Popescu, intitulat, semnificativ, „Jurnalismul teatral - Lecția de anatomia spectacolului”. Am participat la una dintre zile. Zece amatori, majoritatea studenți la UNATC, secția teatrologie. Numai doamne și domnișoare interesate de atât de utilul Atelier! Băieții, poate, se află sub mirajul regretaților Valentin Silvestru, Dumitru Chirilă, Dinu Kivu, Mircea Ghițulescu și alți titani ai criticii noastre teatrale, din ale căror cronici, simple, profunde, competente, la obiect și obiective aveau mereu de învățat actorii, regizorii, dramaturgii, confrații mai tineri și chiar spectatorii. Astăzi, se tot vorbește, argumentat, despre o Criză a criticii teatrale (tema unui simpozion în 2013).
…Sigur, există și excepții. Monica Andronescu, Alina Epingeac, Oltița Cântec, Nicolae Prelipceanu, Doru Mareș, Mircea Morariu, Ion Parhon, Adrian Mihalache, distinsul Zeno Fodor, decanul de vârstă al breslei, și alți doi-trei reprezintă puncte de reper, oameni care știu să facă o Anatomie a spectacolelor vizionate. Acum, pe lângă lipsa de cultură profesională a noului eșalon de critici dramatici, decisivă este subiectivitatea (care, uneori, naște jenanți… cronicari de casă!). Măsurile de judecată variază nu în funcție de valoarea spectacolului, ci de numele regizorului, al unor interpreți celebri sau al directorului teatrului respectiv. Care, ca orice om, mai au și ei câte o zi „sub cotă”. Cum noua generație (cu excepțiile de rigoare!) abandonează criteriul valoric și pe cel al formei de moment, critica îi vizează numai pe creatorii tineri, afectând vizibil credibilitatea breslei. Nu pot să uit cum a fost făcut praf, acum doi ani, tânărul, dar foarte talentatul regizor Alexandru Mâzgăreanu, pentru montarea piesei „O noapte furtunoasă” la „Nottara”, refuzându-i-se orice merit, dincolo de teribilismul vârstei. El este acum unul dintre regizorii noștri de top!... Rar am găsit măcar un cuvânt critic la rateuri ale „granzilor” Tompa Gabor („Gem sessions. Conu Leonida față cu reacțiunea”), Radu Afrim („Hoți”, la Naționalul bucureștean, „Castingul dracului”), Mihai Măniuțiu („Domnul Swedenborg vrea să viseze”) și altele. Să nu mai vorbim despre acoperirea rolurilor de șușă ale unor actori celebri!... Cronica sportivă m-a învățat ce-i fairplay-ul, elogiindu-i, dar și criticându-i, când era cazul, pe Dobrin, Dumitrache, Oblemenco, Mircea Lucescu, Rainea, Balaci, Ienei, Iordănescu etc. Critica dramatică actuală traversează criza breslei sau a societății?
