…Cu numai zece piese scrise, dramaturgul bulgar Hristo Boicev (născut la Sofia în 1950) a înconjurat cam de o sută de ori lumea-ntreagă, fiind montat și aplaudat pe cinci continente. Printre scrierile sale de ecou se numără „Colonelul și păsările”, „Spitalul comunal”, ambele puse în scenă și în România, ultimul text de mare valoare fiind „Orchestra Titanic”, scris în 2002 și interpretat în zeci, sute de sensuri, ca orice piesă de mare profunzime. Așa și cu ultima premieră (întâia în 2018) la Naționalul bucureștean, cu autorul în sală și cu montarea de excepție, de idee și metaforă, a lui Felix Alexa, care regizase și „Spitalul comunal”, la Metropolis, în 2012!... La vremea când a fost scrisă piesa cu patru dezmoșteniți ai Vieții sau Sorții (Luko, Meto, Doko și Liuba), care așteptau într-o gară părăsită, plini de iluzii, un tren ce nu va opri vreodată, mulți au văzut în acest text rar Iluzia unei Europe salvatoare, pe care o doreau cu atâta patos, dar și cu naivitate, Bulgaria dramaturgului, cât și România, aflate la poarta Uniunii Europene.

Acum, după ce aceste două țări estice au aderat la Iluzie, iar lumea se confruntă cu valul migranților fără de sfârșit, „Orchestra Titanic” este interpretată ca Visul numit Occident, un modern Gold Rush, interminabila Goană după aur spre un West-Eden economic, miraculos colac de salvare. Pe cei patru din gara părăsită îi va salva apariția unui magician (Harry), un veritabil Deus ex machina, ca o forță supranaturală, spre a-i scoate din impas și a-i ține în viață! A fost privit ca Godot-ul lui Samuel Beckett sau Luca lui Gorki din „Azilul de noapte”, cum poate fi un personaj din „Scaunele” lui Eugen Ionesco, semn cert că scriitura lui Hristo Boicev este o parabolă descendentă din Shakespeare, Brecht și din teatrul absurdului, iar dincolo de toate din realitatea de astăzi, aflată la granița cu nebunia sau utopia. Noul Godot, magicianul Harry, vindecă de singurătate, de neputință, prin Vis, prin evadarea în Iluzie din solipsismul amplificat la scara unei întregi societăți, cea actuală, numai Doko, îmblânzitorul de urși, rămânând în scenă, neputând trece Dincolo din cutia magică… Textul lui Hristo Boicev, ce taie ca un cristal dur realitatea de astăzi, găsind salvarea în Iluzie, nu este numai scriitură dramatică în filigran, ci și filosofie a Vieții, amintindu-ne și de Ioan Petru Culianu, pentru care Realitatea nu era decât „Visul sufletului nostru”…

…Spectacolul de la Naționalul bucureștean a beneficiat de o zi de grație a lui Felix Alexa, dar și de scenografia extraordinară a Andradei Chiriac, cu ruinele unei gări ce amintesc de cele ale fostului combinat de la Biala (la 60 de kilometri de Ruse sau de Giurgiu) sau de la Călan, cândva reper în siderurgia românească! Și nu putem uita actorii, cu măsură, inteligenți, dacă nu o „quintă roială”, oricum cu toții de aplaudat, nu neapărat în ordinea intrării în scenă: Richard Bovnoczki, Claudiu Bleonț, Tania Popa, Mihai Constantin, Mihai Călin. Un spectacol aparte, de revăzut…