…Încă un Eveniment la „Unteatru”, ctitorit și condus cu har de soții Andreea și Andrei Grosu, ambii regizori cu realizări, ultima piesă fiind „Regele moare”, de Eugen Ionesco, la Naționalul bucureștean. Acum, Evenimentul a fost ultima piesă a valorosului dramaturg american Sam Shepard (1943-2017), câștigătorul Premiului Pulitzer în 1979 pentru „Copilul îngropat”, succes notabil și la Teatrul Bulandra, în 1996, în regia Cătălinei Buzoianu. Premiera pe țară, de la finele lui ianuarie, la „Unteatru”, se numește „Vârstele Lunii”, piesă scrisă în 2009 și jucată cu succes la Dublin și la New York. Superbă filosofie de viață, încântător spectacol, acum și la București, în regia tânărului, dar profundului, inspiratului regizor Toma Dănilă. Spectacolul acesta de neuitat se datorează, firește, textului, regiei, însă în primul rând interpretării absolut extraordinare a lui Constantin Cojocaru și Gelu Nițu, aflați, mă încumet să afirm, pe Everestul unei cariere remarcabile, plină de lauri.

…Doi buni prieteni, trecuți, biologic, de prima tinerețe, Ames (Gelu Nițu) și Byron (Constantin Cojocaru), se reîntâlnesc după o jumătate de veac, primul chemându-și camaradul să-i mărturisească vina, povara înșelării soției. Byron vine în miez de noapte, de la mare distanță, după trei zile de drum, suntem, doar, în America, își ascultă amicul, într-o uluitoare tăcere plină de sensuri, ambii comunică fără prea multe vorbe, mai mult din priviri și din gesturi, și aici se naște un fantastic Recital actoricesc, de mare sensibilitate și inteligență scenică. Sunt, parcă, dialoguri paralele topite-ntr-un discurs despre Vârstele și vitezele Destinului, în care fascinația vine din ascultarea poveștii celuilalt, din provocare și completare, niciunul nu se vrea bătrân, doar „Luna are patru mii de milioane 600 de ani, așa scrie la carte”. Vine un moment însă, eclipsa, care poate fi unic, ultimul în viață, cum sună replica de final, profund, ca un recurs la judecata de apoi, ca un requiem… Cei doi și-au povestit viața, și-au revăzut tinerețea, nebuniile, bucurându-se de ei, cei de ieri și de altădată, cu suflet de copil, s-au și acuzat, Byron, cel înțelept prin tăceri și replici seci, ca un retur în oglinda sufletului, s-a trezit și dat afară, în toiul nopții, din casa nervosului Ames. Dar prietenia lor este prea veche și sinceră, chiar dacă pare dincolo de timp, nici nu vorbesc ei, ci frânturi scumpe de amintiri, de nostalgii, regrete și uimiri, stârniri reciproce, de parcă ar fi un monolog… în doi, plin de candoare și flacără, cu fața la Luna care ne supraveghează trecerea prin Timp și Lume, în așteptarea Clipei când noaptea se aruncă peste toate.

…Acești doi uriași actori, Constantin Cojocaru și Gelu Nițu, nu joacă un text minunat, testament de viață înaintea ultimului gong, ei trăiesc fabulos fiecare replică, fiecare tăcere, fulger de privire, naturalețea lor este sublimă, într-un dans între tristețe și iluzie, între plâns și râs! Într-o încântătoare tinerețe scenică, îmbogățindu-ne sufletul!