…Dacă ajungi lângă Turnul cu ceas din Giurgiu, inspirat restaurat, nu poţi să nu fii atras de teatru, când sus, pe clădirea „Valahului”, citeşti un banner mare: „Vin la teatru pentru că mă iubesc pe mine”! Şi giurgiuvenii se iubesc, sala fiind plină ochi la cele două premiere din această primăvară.

…Prima, una de dragoste. Dragostea tulburătoare a adolescenţei, a oricărei vârste şi a veşnic tânărului trubadur al Thaliei, Mircea Creţu, fidel promotor al dramaturgiei româneşti (a montat 40 de texte autohtone!). Acum, Mircea Creţu s-a reîntors la un valoros dramaturg, regretatul Dumitru Solomon, căruia i-a ridicat pe scenă un triptic, sub titlul „Ce rămâne-i numai… dragostea”, cum sună acordurile folk ale lui Tică Lumânare, compozitorul şi interpretul muzicii ce deschide şi închide armonios spectacolul. Unul de teatru virtual, cu proiecţii pe fundal (gara, parcul, malul mării, cerul frământat sau calm, elemente prinse în frumosul afiş al tinerei plasticiene Clara Creţu). E un triptic plin de sensibilitate, redescoperind fiorul iubirii într-o lume tot mai computerizată. Deşi prima parte - i-aş zice „Gara” (după textul „Vorbe, vorbe”) - e fără nerv şi fior, poate din pricina interpretei Iasmina Petrovici (au mai jucat Eugen Fetescu, Eugen Stoian şi Carina Stănculescu), tripticul urcă în scena II - l-aş numi „Statuia” (piesa „Zăpezile de altădată”), cu aceeaşi plină de vervă Giulia Ionescu, cu tânărul actor Silvian Vâlcu, pe rol, şi  performanţa „Statuii” Ion Cojocaru, care, după ce stă cam zece minute nemişcat, şochează, nu doar că vorbeşte, dar şi prin refuzul balivernelor despre dragostea absolută. Versatul Mircea Creţu ştie să încheie spectacolul în extaz, pe „Malul mării” (textul „Nisip”), sprijinit „în jocul fermecat de-a viaţa” de debordantul Cosmin Creţu, de pofta Anei Odagiu (promiţătoare apariţie) şi de sala tânără, cântând cu sufletul plin de frumos.

…A doua premieră, un Caragiale: „Conul Leonida faţă cu reacţiunea”. Montat de un complet om de teatru, Mircea Anca - actorul (cu studii) de la Naţionalul bucureştean (unde poate fi aplaudat în „Jocul ielelor” şi „Eduard al III-lea), dar şi regizorul (tot cu studii), care a montat superb, nu demult, la TNB, „Cu uşile închise”, dificilul text al lui Sartre. Convins că „spaţiul închis” de la Sartre se găseşte şi în textul lui Nenea Iancu, Mircea Anca reuşeşte un spectacol modern (apare şi un al patrulea personaj, Măria Sa Televizorul, cu meciuri de fotbal, cu telenovele şi XXL), în care ideile se mişcă generos între sens şi semnificaţie, între familie, politică şi viaţă. Regizorul a avut şansa unei încântătoare actriţe, Anca Alecsandra, şi acum uluitoare, dând tăcerilor şi mimicii valoare artistică, în stare să amintească de Giulieta Massina. Notabil George Ţoropoc, echilibrat partener de cuplu care sforăia, în timp ce soţia cânta „Deşteaptă-te, Române”! În rolul efemer al Saftei, Violeta Teaşcă, niciunul dintre actori nefiind trecut pe afiş!?!