...Filmul acela celebru al lui Sydney Pollack, cu Jane Fonda, se numea „Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?”. Acum este vorba însă despre teatru. Textul lui Matei Vişniec, românul-francez de la Paris, sună metaforic „Caii la fereastră”. O piesă interzisă, în 1987, la „Nottara”, cu o zi înainte de premieră. Dar lansată, apoi, ca o revanşă a destinului, într-o frumoasă serie de reprezentaţii prin lume. La Paris (1996) şi la Chişinău (1997), la Bucureşti, Arad şi Galaţi (spectacolul montat la „Fani Tardini”, de Radu Dinulescu, cu Victoria Cociaş, Claudiu Bleonţ şi Aureliu Bâtcu, a fost ovaţionat la celebrul Festival de la Avignon!). Drama angoasei mentale şi emoţionale a celor rămaşi acasă în timpul războiului, banalizarea semnificaţiilor războaielor în societatea de azi, prinse în tehnicile teatrului absurd, cu personaje-simbol şi limbaj dezarticulat, cu ironie şi sensibilitate tristă, i-au ispitit pe mulţi, de la studenţii timişoreni ai trupei „Thespis” la elevii bucureşteni din teatrul „As” al Colegiului „Gheorghe Lazăr” şi Teatrul Naţional Radiofonic (premiera în această primăvară, în regia lui Gavril Pinte). Şi nu putea să nu-i tenteze şi pe americani, prezenţi zilele trecute pe scena Naţionalului bucureştean (după participarea la Festivalul internaţional de la Sibiu).

... Yankeii au venit în România pe „Caii la fereastră” cu trupa Trap Door Theatre din Chicago, regizorul fiind Radu Alexandru Nica, artist pe cât de tânăr, pe atât de valoros, încununat de un Premiul UNITER (debut în 2005) pentru excelenta şi moderna „Nora”, de Ibsen, montată la Sibiu. Atras de parabolă şi de dedublarea celor trei cupluri (Mamă-Fiu, Tătă-Fiică, Soţie-Soţ) ce traversează decenii de războaie sub solul destinului-Mesagerul, venit, parcă, din teatrul antic, regizorul român va fora şi forţa parodia, pentru a fixa simbolul. Început cu frânturi de istorie amară, ca o punere în temă (cam lungă), cu Pacea de la Carlowicz, acapararea de către Austria a Croaţiei şi Sileziei, a Lorenei de către Franţa şi a Insulelor Ionice de către Anglia, t(d)rama războiului va traversa spectacolul, între bocancii Fiului recrut pe care Mama îi aruncă pe fereastră şi mormântul de bocanci (din final) pierduţi prin bătălii armate, pe care rămân buchetele de flori-speranţă (sau utopie?) ale celor trei Mesageri, căci Radu Alexandru Nica va face din fiecare bărbat al cuplului „omul cu calul”. Dacă Radu Dinulescu a montat spectacolul (la Arad şi la Galaţi) cu trei artişti jucând cele şase roluri, plus un Mesager, directorul de scenă sibian a preferat şase actori într-un frumos desen scenic, cu metaforă modernă, înecată, uneori, de „ticuri” regizorale. Cel mai mult a deranjat însă excesul de fum dens, spray deodorizant şi praf sugerând spuma instinctorului, ce au creat momente înecăcioase, irespirabile, nu doar pentru „cai”, cât mai ales pentru spectatorii din Sala Atelier.
Trupa din Chicago, notabilă pentru jocul dinamic, inteligent, cu rolurile masculine (John Kahara, John Stokvis şi John Gray) mai bine realizate decât cele feminine (Beata Pilch, Tiffany Ross şi Holly Thomas). Cum spectacolul american a fost realizat la Chicago, „în colaborare cu Institutul Cultural Român din New York”, s-ar fi cuvenit, cred, ca ICR-ul mamă, de la Bucureşti, să se fi preocupat puţin de evenimentul de la Naţional. Aşa însă cam puţini spectatori, replică amară la lacrimile directoarei trupei de peste Ocean (Beata Pilch), fericită că a jucat pe prima scenă a României!