…„Teatrul ca un spectacol. Televiziunea ca un spectacol. Stadionul ca un spectacol. Călătoria ca un spectacol. Viaţa ca un spectacol, cu surprinzătoarea vecinătate dintre logic şi absurd sau dintre extraordinar şi banalitate.” Acesta este conţinutul gândului ce l-a motivat pe valorosul critic dramatic Ion Parhon să ne ofere încântătoarea carte „Pe repede înapoi”. Este un fel de volum II (primul, intitulat „Pragul iubirii”, apărut acum patru ani, tot la „Scrisul Românesc”) dintr-o nobilă „arhivă sentimentală” cu „monştri sacri” şi tineri actori în devenire pe scena românească. Ion (Bebe, între prieteni) Parhon se plimbă aproape o jumătate de veac prin curtea Thaliei, însoţind minunatele trupe de actori prin ţară, însă şi prin lume. Marea calitate a autorului este dragostea uriaşă faţă de personaje, prin care scoate clipe rare din uitare, redându-le trăire nobilă. Unul dintre cei mai respectaţi cronicari dramatici români (a văzut peste 2.500 de spectacole!), director de festivaluri şi de jurii, el nu se sfieşte să se declare fan al creatorilor de frumos, o dovadă fiind capitolul din carte intitulat „Privilegiul de a vedea Unchiul Vanea” (spectacolul montat de Andrei Şerban la „Maghiarul” clujean). Cartea aceasta nu-i un simplu Jurnal, nici memorialistică pură, ea înseamnă o istorie a teatrului românesc privită şi scrisă cu un suflet mereu generos şi o raţiune pură.

…Între atâtea clipe de viaţă neştiute de marele public, printre roluri de capodoperă, mici şi mari festivaluri, Bebe Parhon vede teatralitate în orice detaliu al vieţii, ca „hoinar prin lume cu Puric”, în călătoriile cu trupele de teatru, din America la Antipozi, în Europa şi în Asia, în fotbalul (a jucat, doar, la juniorii Ştiinţei Craiova!) adevărat, nepătat, pe care nu-l trădează o clipă nici în acest volum. Îl doare „divorţul dintre potenţialul teatrului românesc şi oferta TVR”, e mâhnit şi el de tirania ratingului şi a noilor „îngeri trişti” animaţi de interesele de partid(e), de găşti, îi provoacă pe dramaturgi, întrebându-i dacă „rescrierea textului este păcat sau virtute?” şi are replică personală („Succesele reteatralizării discursului scenic”), amintind de marile succese ale lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Esrig, Moisescu, dar şi de „tinerii furioşi”, şi îl simţi realmente fericit când asigură că „Teatrul clasic nu moare!” (logic, teatrul autentic). Suflet din scripturi alese, Bebe Parhon nu putea încheia volumul decât cu două capitole tulburătoare: „Cum să-l uiţi pe Ştefan Iordache?” şi „Ce mult i-am iubit”. În ultimul afli că mereu, de Florii, autorul merge la Cimitirul Bellu, să scrie o lacrimă pe crucile celor dragi. Zi în care îşi poartă sufletul pe Aleea Scriitorilor şi prin acel „spaţiu sacru” în care se află Amza Pellea, Silvia Popovici şi Cozorici, Maria Filotti, Gina Patrichi, Emanuel Petruţ, Birlic, Calboreanu, Cazaban, Giugaru, Cornel Vulpe, Gopo şi... Cum să uiţi, cum să nu iubeşti atâtea Legende?...