…Fidel programului său de promovare a dramaturgiei româneşti, Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti a mai oferit o premieră cu un text autohton. Avându-l la timonă pe experimentatul regizor Matei Varodi, frenetic susţinător al dramaturgiei româneşti fie că este vorba de restituiri („Micul Infern”, de Mircea Ştefănescu, a montat-o în premieră absolută), fie de texte contemporane („Preludiu pentru Electra”, de romancierul Petre Dumitriu, înseamnă doar unul dintre ele). În 34 de ani de frumoasă carieră, slujită cu mare pasiune, competenţă, căutări şi (poate, prea multă!) modestie, Matei Varodi a ridicat pe scenă peste 40 de texte româneşti, la Turda, Bârlad, Bucureşti, Sibiu, Sf. Gheorghe şi, mai ales, Piteşti. Iar truda acestui minunat şlefuitor de text românesc a fost răsplătită de o serie de premii (la două Colocvii de regie, la „Festivalul restituirilor” şi, în 2009, la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio).

…Tot în sala Studio şi ultima premieră: „Duminică la ora trei”, de Ana Maria Bamberger, scriitoare născută la Bucureşti, în noiembrie ’66, şi stabilită la Hamburg, în Germania, ca doctor în ştiinţe medicale. Unul dintre puţinii dramaturgi români lansaţi cu succes în 2003 şi jucat în România („Noiembrie”, cu Olga Tudorache, la Naţionalul bucureştean, „Peşte cu mazăre”, „Portretul doamnei T”), Canada, Germania, Israel, SUA. Acum, cu sprijinul Asociaţiei „Magus Cultural” din Leipzig, spectacolul de la Piteşti, cu un text ridicat evident de erudiţia regizorului şi jocul fermecător al actriţelor Carmen Hancearek Roxin - Clara, Wilhelmina Câta - Abelina.

…Pe scenă, o scurtă „cronică de familie”, relaţia dintre două surori care încearcă să se suporte în aceeaşi casă: sora cea mare (Clara) este scriitoare, cea mică (Abelina) - asistentă medicală. Clara rămâne o însingurată, Abelina, „copilul nedorit”, se căsătoreşte cu un actor celebru şi va avea un fiu (Dimi - regizor de film, care tot cere bani de la mamă, căci tatăl a decedat). Numai că Abelina va descoperi, în „Jurnalul” soţului, trădarea Clarei, care i-a furat bărbatul. Insistă să obţină confirmarea, Clara recunoaşte, iar de aici, drumul spre crimă: scriitoarea toarnă toate pastilele de nitroglicerină în paharul cu bere al Abelinei, asistenta medicală înlocuieşte injecţia cu insulină cu stricnină. Două bătrâne surori (şi nu „Trei surori”, Cehov) interpretate excelent de încântătoarele actriţe Carmen Hancearek - Roxin şi Wilhelmina Câta, cu ironii amare şi profunzimi grave, într-o veritabilă simfonie a talentului lor de excepţie, ritmată de arta regizorului, care îşi aliază şi muzica în demersul scenic (susţinut şi de scenografia aleasă a Mirunei Varodi). Regizorul e un maestru al mesajului final, neterminând piesa în iad, după moartea celor două, ci readucându-le în acelaşi cadru unde nu puteau trăi, semn că, uneori, viaţa e cel mai cumplit iad!