… Titlul acesta nu are nicio legătură cu piesa lui Jean Giraudoux, „Război cu Troia nu se face!”, deşi în faimoasa parodie întâlnim şi influenţa scriitorului în Cetate. De data aceasta nu este vorba, din păcate, de o parodie istorică, ci de un prezent bolnav din România, unde cultura este trimisă la gunoi de meschinii „mai-marii zilei”, lamentabili în demersul lor aiuristic. Sigur, toată lumea acceptă că ne aflăm în cumplită criză materială, care cere sacrificii, iar românii sunt mereu dispuşi să lupte cu destinul ingrat. Au înţeles prea bine axioma timpului şi oamenii din teatru, creatorii de frumos fără de care lumea ar muri pe dinăuntru. De ani buni, înjumătăţiri de fonduri, reduceri de personal, micşorări de salarii, tăieri masive la deplasări şi aşa mai departe. Şi totuşi, Thalia n-a murit!... S-au montat peste tot în ţară piese, s-au continuat festivalurile, fie şi în regim de criză, sălile au fost pline, parcurile vibrează în aceste zile în abia începuta stagiune estivală. Semn tonic ce confirmă că teatrul românesc a mers mai departe, sfidând deciziile aberante ale aşa-zişilor conducători de trei parale. El n-a acceptat însă o viaţă oarecare, ci una prin care a făcut, realmente, o imagine de preţ României. La Avignon şi la Edinburgh, la Paris şi New York, în Australia şi în Brazilia, la Bucureşti, Craiova şi Sibiu, oriunde. Teatrul şi sportul - ambasadorii noştri adevăraţi, ca un contrapunct la puzderia de neicanimeni politici care ne-au distrus viaţa.

… Criza materială este depăşită clar la noi de cea morală. Trecătorii guvernanţi nu sunt doar sub vremuri, ci şi sub complexul lor de inferioritate culturală. Ei nu ştiu că din haos nu se iese prin aberaţie. Această profundă criză morală a guvernanţilor de ocazie roade evident la temelia Teatrului. Chiar dacă au blocat posturile în ultimii ani, ei cer, din nou, reduceri de personal, cu 20%-30%, de parcă un spectacol se poate crea cu nimeni, din nimic!?! Biruri şi mai mari pe drepturile de autor, ca şi cum creaţia ar fi la îndemâna oricui. Trăim o dureroasă „vară furtunoasă” în societatea românească, iar cultura este gata să fie aruncată în colaps. Vine câte un Agamiţă cocoţat la plăcinte şi face propuneri prin care efectiv vrea să închidă atâtea teatre! Ce-l interesează pe el nevoia de bogăţie sufletească?… Mai vine şi câte un Cetăţean turmentat şi propune, cu aer de salvator, un fel de colhoz cultural. Adică un ghiveci orăşenesc, zonal, în care să fie adunate teatrul, opera, baletul, bibliotecile, dansurile populare, filarmonica, taraful, artele plastice, editurile (poate introducem şi buticurile, popicăriile, gogoşeriile!). În acest prezent absurd urmează ca Regele Lear să danseze Căluşarii sau Geamparalele!?! În ignoranţa lor apocaliptică, demolatorii de azi ai vieţii noastre uită că Teatrul a traversat istoria. Zadarnice chinuri de incultură, cinici, handicapaţi liliputani ai prezentului. Război cu teatrul nu se face! Teatrul nu va muri vreodată…