… Teatrul, în general, s-a născut din text, ideile urcând pe scenă transfigurate de actori. Se întâmplă însă şi returul, teatrul să se întoarcă în texte. Nu mă refer la cărţile de teatru, piesele, ci la volumele despre teatru. Analize, istorii, cronici, opinii, programe de lucru. Tot aşa cum există o filozofie a culturii, alta a vieţii, găsim şi o veritabilă filozofie a teatrului. O remarcabilă ultimă carte argumentează ideea şi nu poate lipsi din biblioteca oricărui iubitor de cultură.

… Cartea, tradusă din limba franceză, se numeşte „Teatrul de artă, o tradiţie modernă” şi a apărut la Editura Nemira. Autorul este unul de rezonanţă mondială în universul Thaliei şi Melpomenei, românul George Banu, stabilit de vreme bună la Paris. Demersul din această carte, cel al susţinerii teatrului de artă, se bazează pe câteva personalităţi grele ale genului (francezul Paul Fort - inventatorul noţiunii, rusul Konstantin Stanislavski - regizor şi teatrolog de anvergură universală, pentru care teatrul de artă reprezintă un „lucru sfânt”, italianul Giorgio Strehler - fondatorul celebrului Piccolo Teatro din Milano, Liviu Ciulei, Ion Caramitru, Cătălina Buzoianu, Vlad Mugur, Andrei Şerban, Lucian Pintilie şi alţii). Dincolo de evantaiul de nume sacre din teatrul mondial, George Banu vine şi cu aserţiuni care invită la meditaţii profunde. Logic, autorul consideră teatrul de artă opusul divertismentului, mai pe româneşte, al decăderii prezente în spectacole, unde şuşanelele şi goana după ratingul facil fac legea. Mai mult, într-un timp dominat de manele şi experimente teribiliste, teatrul de artă poate fi privit şi ca „un spaţiu de rezistenţă, o practică inexpugnabilă, o disidenţă publică”.

… Sigur, un teatru de artă nu poate exista „fără a fi susţinut de o şcoală serioasă”, cum opinează Georgio Strehler, aplaudat şi la Bucureşti, în special cu acea bijuterie teatrală numită „Insula sclavilor”. Iar lunga listă cu regizori români care au creat veritabile opere de artă prin spectacolele lor (i-aş adăuga pe Horea Popescu, Dan Micu, Aurel Manea, Dinu Cernescu, Lucian Giurchescu, Alexa Visarion, mai nou Silviu Purcărete, Dan Puric şi alţii) demonstrează că noi, românii, avem o solidă şcoală de teatru. O tradiţie ignorată nedrept de mai-marii prezentului.

… Nu cred că teatrul de artă ar trebui văzut ca o formă elitistă. În acest sens nu împărtăşesc punctul de vedere al redutabilului teatrolog George Banu când afirmă că „trebuie să devii adult ca să iubeşti teatrul de artă”. Frumosul poate fi descoperit şi venerat (nu doar iubit!) la orice vârstă, prezenţa tinerilor în sălile de teatru fiind argumentul suprem.

... Închei scurta mea privire asupra unei cărţi de excepţie despre teatru cu câteva rânduri ale lui Konstantin Stanislavski din acest volum: „În teatrul de artă trebuie să aducem tot ce este mai bun în fiinţa umană. Trebuie să dezvoltăm la elevi cultul teatrului şi stima faţă de scenă ca faţă de un altar”. Ce frumos sună: teatrul ca un altar!