... În 1885, Teatrul Naţional din Bucureşti premia piesa „D’ale Carnavalului”, de Ion Luca Caragiale. Imediat, textul vedea luminile rampei. Ce vremuri!...
... În 1993, UNITER premia piesa „Spitalul special”, de Iosif Naghiu, dramaturg valoros în ultimele decenii. Contrar promisiunii (textele premiate se montează cât mai repede), dramaturgul n-a mai apucat acest eveniment (el dispărând în 2003!). Acum, după 17 ani de la premierea piesei, am notat şi premiera, care a deschis stagiunea la Naţionalul bucureştean. Alte vremuri...
... Vremurile din „Spitalul special” sunt aparent cele din primele ore sau zile ale evenimentelor din decembrie ’89. Unul dintre revoluţionari, fericit că „Am învins!”, este împuşcat în fund şi transportat la spital. În salonul 22 („Cine a tras în noi pe 22?”, nu-i aşa?!), victima (Piţu, jucat cu aplomb de Dorin Andone) se află alături de călău, teroristul care a tras în el (Lăutaru, personaj cu prea puţine replici, scos însă bine de Mihai Verbiţchi şi de regizor în scena petrecerii rănitului spre aiurea, în acordurile viorii!). Conflict puternic, ca atâtea în acele zile incandescente din decembrie ’89, dar care, după 17 ani, pare un subiect de teatru istoric. Astăzi, societatea românească se confruntă cu alţi „terorişti”!
... Spitalul lui Iosif Naghiu este unul special, unde se experimentează vindecarea în colectiv, prin animozităţile morale şi sociale dintre bolnavi şi cei sănătoşi care se îmbolnăvesc la comandă (Lăutaru simulează coma pentru a scăpa de ancheta unei procuraturi pătate). Victimele şi călăii trebuie să ajungă în acest spital special la un consens: „Nimeni nu-i vinovat”. Temă care se rescrie permanent după ’89...
... Este sensul în care regizorul Ştefan Iordănescu a recitit scenic textul, în excelenta scenografie (modernă şi funcţională) semnată de Dorothea Iordănescu. Cu proiecţii de film-vérité (spectacolul se deschide cu momentul Dinescu-Caramitru, de la TVR, din 22, când strigam cu toţii fericiţi: „Am învins!), cu mineriade, alegeri, Parlamentul de azi, unde lângă preşedintele Băsescu îl vedem şi pe directorul spitalului din piesă (interpretat de experimentatul Constantin Dinulescu). Regizorul pendulează între realismul societăţii şi suprarealismul lui Iosif Naghiu, căutând absurdul şi postmodernismul. Îl ajută în acest demers actori de preţ ai Naţionalului, cum sunt Carmen Ionescu (sora-şefă în spectacol), Andrei Duban (plin de farmec în Sandu, muncitorul care face orice), Teodora Mareş (doctora Deseară), Bogdan Muşatescu şi alţii. În ritmuri asurzitoare de rock, cu rănitul Piţu în costumaţie sportivă tricoloră, cântând la chitară şi rostind dureros ultima replică („Noapte bună, România!”), spectacolul este unul de azi, pe care nu l-a mai scris Iosif Naghiu. Dacă premiera ar fi fost în 1993, când „Spitalul special” (subintitulat „Visul românesc şi omul revoluţiei prăbuşite”) a primit premiul UNITER pentru piesa anului, poate că astăzi societatea ar fi avut mai puţine spitale speciale şi terorişti convertiţi...