... Gala de toamnă a teatrului românesc (există şi una de primăvară, Gala UNITER!), Festivalul Naţional (FNT) vreau să zic, a oferit multe „lumini” din stagiunea trecută. Despre unele am şi scris, încântat, în acest colţ de pagină. Din păcate, FNT-ul a oferit şi câteva „umbre”, nori grei în stare să înşele lumina teatrului. Cel puţin două spectacole au dezamăgit profund, demonstrând unde se poate ajunge când se pierde atât de necesara (nu doar shakespeariana!) „Măsură pentru măsură”…

… Primul a fost chiar „Măsură pentru măsură”, prezentat la Bulandra de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. O reprezentaţie de patru (patru!) ore care, chiar dacă a avut la pupitru un mult trâmbiţat regizor german Matthias Langhoff (în premieră în România), s-a scăldat într-o mediocritate pe alocuri de cămin cultural. Încercând să actualizeze cu orice preţ şi fără vreo „măsură pentru măsură” textul lui Shakespeare, directorul de scenă a introdus replici penibile, cu Isărescu şi Meleşcanu, sintagme de gang, unele cu aluzie la Băsescu („să trăiţi mai bine”!?), câte ceva despre criză şi TVA, despre tabloide bucureştene, ba şi despre metrou (de ce nu şi despre greva din subteran sau despre Becali?!). Ni s-a spus, în caietul-program al FNT-ului, că regizorul german este „autor al unor creaţii radicale şi incitante, cu o rigoare extremă”! Debutul său pe scena românească a prezentat însă un jenant campion al kitschului, din nefericire pentru valoroşii actori din Cluj şi publicul bucureştean.

… Ca şi cum n-ar fi ajuns această pilulă amară la FNT, pe scena Operei Naţionale, unde au fost urcaţi şi spectatorii, pe gradene, am fost martorul celui mai ordinar spectacol văzut în vreo patru decenii: reprezentaţia Naţionalului timişorean intitulată „Interzis accesul animalelor”, avându-l ca dramaturg, scenograf şi regizor pe spaniolul Rodrigo Garcia (şi el prezentat ca alt Mesia al teatrului!?). Două ore în care potopul de obscenităţi, ordinării, înjurături în cascadă şi grobianisme a depăşit cu mult limbajul tuturor galeriilor abjecte de pe stadioanele lumii! Când un personaj (din cele cinci, plus un... copilandru!?) spune că „mama e cretină, tatăl handicapat”, altul numeşte copiii „javre care trebuia lăsate în afara restaurantului să mănânce, ca şi câinii”, când una dintre cele trei femei demonstrează cum a dus-o pe mama ei de 70 de ani să se distreze la o orgie sexuală, când alta vine cu un pahar cu râme şi-l răstoarnă pe bustul gol al unui bărbat, în faţa camerei ce proiectează totul pe ecran, plus multe alte teribilisme abominabile pe care nu le suportă nici hârtia, e logic să întrebi, scârbit, încotro se îndreaptă teatrul? Probabil că spre Apocalipsă, cum a zis mâhnit un important regizor român, dintre cei care au rezistat până la finalul unei seri oribile. De-ar urmări un aşa show, Shakespeare s-ar răsuci în mormânt, Molière şi Cehov şi-ar arde operele, Caragiale şi Eugen Ionescu ar fugi în altă cultură să caute o „Măsură pentru măsură”...