... De ani buni, spectatorii români de teatru au fost inundaţi de şuşanele şi texte şchioape, care căznesc actori cu nume să provoace râsul. Mai toate au eşuat în cel mult mediocritate. Lunga aşteptare a spectatorului avid de un umor adevărat a fost, în sfârşit, răsplătită de un regal de supercomedie la Naţionalul bucureştean: „Dineu cu proşti”, jucat cu casa închisă. O nebunie de spectacol, o cascadă de râs, un adevărat banchet în care sărbătoritul este teatrul de calitate, spectatorul respectat şi o minunată echipă de creatori.
... „Dineu cu proşti” este piesa cu acelaşi nume al faimosului francez Francis Veber (actor, dramaturg, scenarist, regizor), zis şi „regele farsei”. Cu această piesă a dat lovitura carierei, după ce a ecranizat-o, în 1998, regizând filmul (s-a jucat şi la noi sub titlul „Dineu cu un gogoman”). Este vorba despre un aşa-zis joc de societate (bolnavă, fireşte!) franceză, în care granzi cu firmă şi bani se întâlnesc, aducând fiecare câte un prostănac să se distreze pe seama lui. Când să plece la ineditul dineu, editorul Pierre face o criză de sciatică, dar nu mai apucă să-şi contramandeze prostul selecţionat, un obscur funcţionar, obsedat să facă edificii vestite din beţe de chibrituri. Îl părăseşte soţia, soseşte la el acasă „alesul”, monument de prostie şi naivitate, iar de aici începe delirul sălii, care nu se mai satură să râdă pe rupte. Este un haz „penal” (vorba unei vecine de scaun!), cu un text generos şi o interpretare de senzaţie. Horaţiu Mălăele (Francois) mai face un rol al vieţii, leşinând spectatorii cu jocul lui magnific, plin de naturaleţe şi umanism în prostia sa. Îi dă o replică pe măsură Şerban Ionescu (Pierre), în stare să dinamizeze comicul prin sobrietate, jucând admirabil, sub povara uraganului de haz letal numit Mălăele. Întregesc un spectacol de neuitat Alexandru Bindea (portărelul haios, uns cu de toate, statuie când află că nevasta îl înşală), Dorin Andone (rivalul sentimental nonşalant al editorului!), Alexandru Georgescu (doctorul Achambaud), Costina Ciuciulică (soţia) şi Medeea Marinescu (amanta, cu farmec într-un rol mic). La acest regal de comedie trebuie să-i dăm şi regizorului partea sa. Pentru că este total greşită opinia unui confrate care considera că, la aşa distribuţie, Ion Caramitru nu avea practic ce face. Dimpotrivă! Când ai doi titani sub comandă, este foarte greu să nu-i laşi o clipă să „tragă” din inerţie la public. Regizorul Ion Caramitru, atent la fiecare detaliu, potenţând situaţiile şi comicul, mai are un merit (ca şi Horaţiu Mălăele şi Şerban Ionescu): nu forţează râsul, nu îngroaşă, refuză manierismul, nu acceptă o impuritate în textul provocator, dar cu capcane.
... Spectacolul are şi o morală: cine-i cu adevărat lovit de prostie, cel care o pune la cale sau cel luat drept fraier? Nu cumva noi, pe care mai-marii vremurilor de azi ne iau drept proşti, vom ajunge să râdem de ei, incompetenţi, farisei, gogomani lacomi prinşi într-un grotesc „Dineu de tranziţie”?