… „Aşa ceva nu s-a mai văzut!”. Cu aceste cuvinte a deschis Ion Caramitru, directorul Naţionalului bucureştean, un spectacol absolut uluitor, săptămâna trecută, pe prima scenă a ţării. Strict informativ, premiera absolută de la Naţional s-a numit „Spectacolul instalaţiilor tehnice ale sălii mari”, pe durata a 17 minute. În fapt, a fost un Vis, o fascinantă simfonie tehnică. În acordurile trepidante ale lui Vangelis („Cucerirea Paradisului”), ineditul show a debutat cu un dans al ştăngilor, 70 la număr, ca un joc perfect pe computer. Şi, apoi, baletul mecanic, magic, al celor cinci trape, cinci scene uriaşe care se ridicau şi coborau, unduiau halucinant, aducând din adâncuri o altă şi o altă scenă, una cu decorul din „Eduard al III-lea”. Domolit, superbul cvintet de trape (aliniate la nivelul normal al scenei) a făcut loc gimnasticii moderne a nu mai puţin de 11 culisante, dintre care una turnantă. Din stânga, tot în acorduri tulburătoare, a apărut decorul din „S-a sfârşit cum a început”, ca retragerea lină să-i fie însoţită de înaintarea din dreapta a lumii din „Toţi fiii mei”. S-a retras şi aceasta şi, din adâncul scenei, a venit, încet, emoţionant, până spre buza spaţiului de joc, cadrul din „Macbeth”, şi un altul, cu păpuşi uriaşe şi sperietori de păsări, rotindu-se în armonie cu muzica dibaci aleasă, cu decoruri din „Comedia norilor” şi „Ivan Turbincă”. Pe ecranul memoriei apăreau minunaţii actori care au dat viaţă magică acelor cadre, Ion Caramitru, Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Valeria Seciu, Ileana Stana Ionescu, Monica Davidescu, Mircea Rusu, Şerban Ionescu, Mihai Constantin, Alexandru Bindea, Ovidiu Cuncea, Andrei Duban, Edi Adam şi câţi alţii. Iar când uriaşul spaţiu al primei scene a ţării a devenit o hală uriaşă, în întuneric, în dreapta şi în stânga au coborât porţi grele, ca din cetăţi străbune, să închidă, în semn de apărare, Templul Thaliei. Ca, în fundal, în clar-obscur, parcă sub perna de aer a lui Rembrandt, să coboare o altă cortină purtând trei litere alese: TNB. … Spectacol absolut monumental, unicat, realizat de regizorul Vlad Stănescu, cu mintea şi sufletul vândute pe viaţă teatrului, din 1973, când îşi aminteşte: „L-am emoţionat întâia dată pe spectator cu mirajul tehnicii”. N-ar fi reuşit acest spectacol de neuitat fără o echipă de perfecţionişti superiori computerului prin vibraţia sentimentală. Ei se numesc simplu, dar demni de toată lauda, Eugen Mareş - şeful maşiniştilor, cum l-a prezentat Ion Caramitru, Gheorghiu Stan - dirijorul luminilor şi Nicolae Basov - dresorul sunetelor.
… O asemenea fascinaţie, în stare să prezinte posibilităţile tehnice (şi umane!) ale Naţionalului bucureştean, acest spectacol, cum nu s-a mai văzut în România, trebuie, cred, inclus imediat în repertoriul teatrului! Pentru a fi trăit, ca o sărbătoare a teatrului, de mii de oameni, peste sala plină (în special cu studenţi, ceea ce mi se pare minunat!) din miercurea încântării noastre...