… Pentru orice regizor român, ca şi pentru actori, capodopera lui Caragiale „O scrisoare pierdută” a reprezentat întotdeauna o tentaţie. O piesă care a fost jucată în toate teatrele din România, în facultăţi, cămine culturale, transmisă la radio în… 12 octombrie 1929, văzută prima oară la tv în 1953. Toate, de la premiera din 13 noiembrie 1884, la Naţionalul bucureştean (cu Nottara în rolul lui Tipătescu şi Aristiţa Romanescu - Zoe), care n-a plăcut atunci criticii. Acum, din puzderia de spectacole cu „O scrisoare pierdută”, memoria reţine câteva mari creaţii regizorale şi actoriceşti. Cea de la Naţionalul bucureştean, din ‘52, în regia lui Sică Alexandrescu, regalul lui Liviu Ciulei, la Bulandra, în ‘82, viziunea modernă a lui Tocilescu, tot la Naţionalul din Capitală, acum 12 ani, când Tipătescu (admirabil interpretat de regretatul Ştefan Iordache) juca tenis. Au fost şi roluri celebre reuşite de Carmen Stănescu, Mariana Mihuţ (Zoe), Toma Caragiu, Victor Rebengiuc (Tipătescu), Grigore Vasiliu-Birlic, Costache Antoniu, Aurel Cioranu (Cetăţeanul turmentat), Alexandru Giugaru, Petrică Gheorghiu (Trahanache), Ştefan Bănică-Senior (Pristanda), Octavian Cotescu (Caţavencu), Radu Beligan, Liviu Ciulei (Dandanache) şi alţii. Cu această istorie nobilă s-a luptat regizorul Alexandru Dabija în ultima „Scrisoare”, cea montată la „Comedie”. … Un spectacol care şi-a propus din start, declarat, să uite de montările trecutului şi să fie modern. Ceea ce a reuşit din plin, chiar dacă, mereu, unii vor lăuda peste măsură, iar alţii vor critica totul fără argumente. Noua variantă a „Scrisorii” este radiografia politicii româneşti de astăzi într-un subsol, un underground al lumii civilizate. Idee susţinută excelent de scenografia lui Puiu Antemir, o ciupercărie, în semiîntuneric, acolo unde ticăloşia, trădarea, şantajul, fanfaronada, parvenirea, aroganţa, umilinţa, demagogia, lichelismul s-au înmulţit în politica românească actuală precum… ciupercile după ploaie. Demers bazat şi pe schimbarea tipologiei personajelor, modernizate, însă îmbătrânite în relele stigmatizate de Nenea Iancu acum peste un veac. Deşi taie poate prea mult din text, Alexandru Dabija reuşeşte să nască noi simboluri pe scenă şi în sală unde mută electorii (iar Dan Rădulescu strigă de toate, în numele Ioneştilor, Popeştilor!). Un Caţavencu, şulfă unsă cu toate alifiile prezentului din politichia dâmboviţeană, jucat magistral de Marcel Iureş. Un Trahanache plin de ticuri şi mers bătrânesc (excelent Valentin Teodosiu), un cuplu Farfuridi (remarcabil Florin Dobrovici)-Brânzovenescu (Eugen Racoţi, veşnic tânăr) neliniştit de neînţelegerea prezentului, o minunată Dorina Chiriac în Cetăţeanul turmentat, semănând cu un bufon (discutabile cântecele de pahar ale Adei Milea!), o dinamică Zoe (Mihaela Teleoacă), detaşată de iubire în numele politicii, un George Mihăiţă care, în Agamiţă, nu mai e Haplea din trecut, ci şantajistul cerebral de azi. Într-un cuvânt, „Scrisoarea” noastră, cu luminile şi umbrele prezentului…