... Am reuşit să ajung doar două zile la Festivalul Internaţional al Teatrelor de Studio - Piteşti (16-22 noiembrie). Suficient să descopăr un spectacol de excepţie, ca un semnal de alarmă, strigăt nobil întru nevoia de puritate sufletească, de încredere în forţa Poetului, milenar străjer al Cetăţii, incomod, neînţeles în prezentul bolnav. Spectacolul este un omagiu adus unui Poet din Banatul sârbesc, de la Vârşeţ, Petru Cârdu, zămislit din aluatul de geniu al lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu (deloc întâmplător cei trei au fost buni prieteni!), în graţiile lui Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cum aveam să înţelegem în finalul reprezentaţiei, când bardul apărea în fotograme cu amintiţii mari creatori de Literatură. Petru Cârdu a urcat între îngeri acum nici doi ani, însă a rămas un Poet de referinţă, al României şi al Serbiei, al Europei (a fost ctitorul Premiului european de poezie, directorul artistic al Teatrului românesc din Vojvodina şi preşedintele Comunei Literare Vârşeţ).
... Pentru a-i susţine nemurirea, Teatrul „Sterija” din Vârşeţ - scena română (căci există şi „scena sârbă”!) - a comandat o piesă despre marele Poet unei scriitoare de top în Serbia contemporană: Sanja Domazet, prietenă a lui Petru Cârdu, care a reuşit un text minunat („Băutorul de rouă)”, între parabolă, metaforă şi cristalul versului-idee. O asemenea inedită piesă avea să ofere un spectacol de mare altitudine estetică, regizorul Ştefan Sablici (fiul unei mari actriţe sârbe din Belgrad) şlefuind splendoarea versului în cheie contemporană, în profunzime ideatică, ridicând imn de lumină Poetului, dar şi frumuseţii limbii române şi celei sârbe, două „limbi poetice”. Un spectacol din scripturi alese, într-o atât de pură limbă românească, atât de frumos rostită (el trebuie invitat de cât mai multe oraşe din România!), un aport important avându-l şi inimoasa trupă de actori. Adică, un remarcabil Marko Adzik (absolvent al Facultăţii de teatru din Timişoara), sensibil, cu ironie fină, însă şi revoltă, cu forţă şi diversitate scenică în rolul lui Petru Cârdu la vârsta maturităţii; Otilia Pescariu (Soţia) şi Monica Boldovină-Bugle (Mama), pline de poezie, suferinţă şi înţelepciune; Mircea Omoran, un excelent Cioran, care „şi-a vândut aripile, ca şi Dumnezeu, care pescuieşte cadavrele ideilor noastre eşuate”; Ionel Cugia, un foarte reuşit securist, în stare să ameninţe, dar să se şi teamă de forţa Poetului; copilul Bogdan Căta, nonşalant, isteţ în interpretarea copilăriei lui Petru Cârdu, conştient că femeile din jurul său nu ştiu că „Timpul nu mai există”, căci ni l-a luat Dumnezeu.
... După ce ne-a înnobilat sufletul cu slova aleasă a unui nemuritor Poet, încântătorul spectacol al Teatrului „Sterija” din Vârşeţ ne-a făcut pe toţi „băutori de rouă”, însă ne-a şi zdruncinat raţiunea, punctând nenorocirile prezentului, când „numai eşecul este cinstit” şi, în special, când „Totul este de vânzare! Dacă nu vă vindeţi, nu aveţi viitor!”. Câţi putem demonstra că Poetul n-a avut dreptate?!