… Regizorul şi totodată directorul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, distinsul creator Mircea Cornişteanu, deţine, cred, un record mondial în materie. Nu doar că, fan vechi al lui Caragiale, a montat 20 de piese din opera Maestrului, cât, mai ales, că a regizat arhicunoscuta „O scrisoare pierdută” de nu mai puţin de cinci ori!!! Debutul - în 1974, recidivă în 1982, o montare cu probleme în 1989, puţin înainte de „marea învălmăşeală” (când spectacolul de la Craiova a fost interzis după premieră, taxat ca reacţionar!), o viziune şi în 1997, ca ultima realizare să fie datată noiembrie 2012. Această ultimă montare am urmărit-o, zilele trecute, la Bucureşti, pe scena de la Odeon. Nu ştiu dacă este cea mai bună. Pun, în schimb, mărturie indubitabilă că şi acest spectacol se înscrie în inconfundabilul (şi lăudabilul!) „stil Cornişteanu”, regizor care respectă cu onoare textul lui Caragiale, menţinându-l totuşi în… prezentul activ.

… În decorul sugestiv al Clarei Labancz, o găselniţă excelentă a regizorului: acţiunea începe în biroul prefectului, dotat cu laptop şi mobilier la zi, într-o vilă din Cetatea Băniei, ca sediul actual al unui partid, prezentă în fundal, unde, pe film, vedem cine intră şi apare în scenă, cine iese, toată lumea fiind urmărită prin camerele de luat vederi, semn că suntem în zilele noastre. Dacă mai adăugăm că unii sunt aduşi (tot prin ajutorul filmului) cu un microbuz ce sugerează o dubă, că Pristanda nu apare în haină de poliţist, ci este îmbrăcat (până la ultima scenă) în civil, trimiţându-ne prin comportarea lui la tipul securistului atent la toate, înţelegem clar că această „Scrisoare pierdută” a fost timbrată în 2012! Sigur, apar şi alte elemente ale acestor ani (mai mult sau mai puţin reuşite): când Tipătescu îi propune lui Zoe să fugă împreună, el vine cu două căşti de motociclişti; politicienii antrenaţi în campania electorală ameninţă cu darea unor adevăruri la... Antene sau la B1. În actul III, spectatorii intră şi ei în spectacol, văzându-şi chipurile, live, în spatele biroului lui Trahanache, printr-o cameră de luat vederi mobilă, plasată pe scenă (altă găselniţă regizorală de efect). Modernitatea principală le reprezintă însă aspectul şi comportarea personajelor, rupte, parcă, din realitatea românească, fără a trăda o clipă textul lui Caragiale. Mai rar aşa ceva printre regizorii români...

... Excelentul desen regizoral a fost susţinut „cum laudae” de mai toţi actorii (exceptând, poate, startul mai lent). Remarcabili mi s-au părut tânărul George Albert Costea (în Caţavencu), Ilie Gheorghe (Trahanache), superba Cerasela Iosifescu (comportându-se ca atare, admirabil, înainte ca amantul să-i spună celebra replică „Zoe, fii bărbată!”), Claudiu Bleonţ (revenit la teatrul serios prin acest Tipătescu oltean!), Valer Dellakeza (Dandanache), Nicolae Poghirc (Cetăţeanul turmentat) şi, cu voia multora, Mircea Cornişteanu, nevoit, din cauze obiective, să devină „antrenor-jucător”, interpretându-l pe Pristanda!