...Prin ’63, adolescenţa mi-a fost marcată de un spectacol rar văzut la teatrul de lângă stadion (ambele „Giuleşti”!), unde mergeam cu părinţii în fiecare duminică, dimineaţa la sală, după-amiaza în tribune. O piesă („Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită”, scrisă în 1941, la Helsinki) în stare să mă pună pe gânduri, un autor german (Bertolt Brecht) care m-a cucerit imediat şi m-a stârnit să-l studiez şi un actor fabulos, Ştefan Mihăilescu-Brăila, regizorul fiind Horea Popescu. Dacă, precaut, britanicul Shakespeare l-a mutat pe Hamlet în Danemarca, neamţul Brecht l-a dus pe Arturo Ui în Chicago, în lumea gangsterilor americani, pentru a nu avea probleme grave cu autorităţile de acasă. Căci Arturo Ui era o parabolă pentru Hitler, Givola pentru Goebbels, Roma pentru Rohm, personaje sinistre definite de Brecht în ceea ce el a lansat drept „teatrul epic”, zămislit în cabaretul din München ca o nouă formă de divertisment, în care politicul nu putea lipsi. În noua estetică dramatică a lui Bertolt Brecht, diversitatea spectacolului implica realism, poveste directă, songuri, idei clare, în măsură să provoace raţiunea pură a spectatorului şi să creeze atitudine critică faţă de ororile realităţii (printre atâtea, Arturo Ui şi lumea lui plină de minciună, violenţă, împuşcături şi morţi la fiecare colţ). Pentru a se ajunge la acest prag raţional, Brecht cerea actorilor neidentificarea cu rolul, detaşarea de emoţia primară în schimbul unui mesaj percutant, susţinut şi pe scenă chiar de autor, personaj activ în piesă.

...Acea nouă estetică de avangardă a cabaretului a însemnat „flacăra” şi pentru ultima premieră a Teatrului Odeon (fostul Giuleşti!), regizorul Dragoş Galgoţiu plasând „câmpul de luptă” din „Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită” într-un cabaret strălucitor, sub o fascinantă beţie de culori, sunet şi mişcare (decor: Andrei Both; costume: Doina Levintza; coregrafie: Răzvan Mazilu). Din păcate, regizorul a uitat că întregul nu poate fi egal cu simpla sumă a părţilor, semn că sarabanda scenelor, a songurilor şi costumelor încântătoare nu l-a servit pe Brecht. Noroc cu minunata trupă de actori de la Odeon, în măsură să mai atenueze distanţarea nu de emoţie (cum cerea autorul!), ci de... Brecht. Impecabilă, minunata Dorina Lazăr (în Dogsborough); de lăudat, pentru rolul principal - după 50 de ani, alt Mihăilescu, acum, Ionel -, în special pentru monologul „Iulius Cezar”; şarmant Marian Ghenea, în rolul Actorului care trebuie să-l înveţe pe Arturo Ui cum să vorbească şi să se mişte, ca şi Istvan Teglas, plin de expresivitate şi plasticitate în rolul lui Ernesto Roma. De altfel, întreaga trupă a demonstrat o formidabilă mişcare scenică (o notă în plus pentru Ionuţ Kivu, Ioana Marchidan şi Judith State), fiind evident simţul artistic al lui Răzvan Mazilu. Ideatic însă, cele trei (!?!) finaluri de spectacol n-au adus nicio clarificare, beţia puterii, monstruozitatea lui Hittler rămânând în umbra... spectacolului actual de cabaret.